Ce înseamnă poezia pentru tine?
Poezia este, ca să adaug și eu o aproximație la șirul kilometric de definiții existente, ordinea subliminală a realității reflectată în cuvânt. Realitate interioară și ambientală deopotrivă, căci mediile astea două „se-ngână și-și răspund” – vorba poetului.
Care a fost prima poezie citită de tine?
O fi fost Cățelușul șchiop a Elenei Farago sau Anyám tyúkja (Găina mamei) a poetului maghiar Petőfi Sándor, nu mai țin minte… În schimb, pot afirma cu certitudine că am compus primele mele versuri (de cântec, mai degrabă, decât de poezie) pe la patru ani, cu mult înainte să am habar de rolul și valențele actului artistic, ha-ha. Le-am intitulat „Un zero” și sunau cam așa: „Un zero, un zero, un mic-pitic zero, nu-i nimic că-i mic-pitic, că-i unu, e unu, un mic-pitic unu, nu-i nimic că-i mic-pitic, că-i… (ai ghicit) doi” etc. Era forma mea de rezistență în fața singurătății, când ai mei plecau de-acasă cu orele.
Una dintre cele mai mari dificultăți ale timpurilor noastre e cum să îl înțelegem pe celălalt. Cum reușești să transmiți natura adevărată a scrisului tău, gândurile, sentimentele, unui cititor necunoscut?
N-am de unde să știu dacă reușesc ori ba, însă pentru a nu rămâne dator impulsurilor care mă sfredelesc, îmi mai organizez în răstimpuri câte o seară de lectură. Întâlnirea dintre autori și cititori (convertindu-se astfel în performeri și ascultători) e mereu benefică literaturii: în timpul reprezentației pot fi captate sensuri altminteri absconse. Dar asta nu înseamnă că descurajez lectura în intimitate… oho, dimpotrivă! Ambele merită cultivate, pe cât posibil în tandem.
Nu ți-a fost teamă de faptul că prin acest lucru te deschizi poate mai mult decât ar trebui? Sau că vei fi judecat de cei din jur?
Mă gândesc că te referi la un tip de judecată moral, și nu la unul critic, al doilea, indiferent de verdict, fiind binevenit. Din punct de vedere moral, ești judecat în majoritatea circumstanțelor sociale, că ești cel mai vizibil om al cetății – primar, consilier, jurnalist, că ești cel mai retras – menajer, călugăr. Te judecă părinții, profesorii, amicii – toți îți vor, desigur, binele. E important, însă, să nu te abați de la ritmul tău lăuntric. Și să rămâi sincer față de tine și scrisul tău, întrucât mărturisirea scriptică deseori echivalează terapeutic cu defularea și, implicit, cu destinderea.
Care consideri că sunt punctele tale forte?
În scris? Probabil că asociativitatea ideatică (uneori gratuit suprarealistă, alteori alegorică în mod angajat). Dar mai bine să spună criticii…
Te-ai împotmolit vreodată neștiind ce să mai scrii?
Nu scriu la comandă, n-am o normă anume, astfel că nu e musai să curgă stihurile gârlă. Scurte sau lungi, pauzele au rolul lor, ele trebuie respectate și folosite întru regenerarea spiritului. Ori pentru observație, componentă a actului de creație fără de care rezultatul brut poate scăpăra a falsitate.
În care limbă ți-e mai ușor să te exprimi, română sau maghiară?
Pe ambele le consider limbi materne: cu ai mei vorbesc în maghiară, în timp ce acasă, cu Lavinia, în română. Iar în mediile profesionale… depinde de anturaj. Totuși, pentru că am parcurs toate ciclurile educaționale – de la grădiniță, la doctorat – în română (excepție făcând cursurile de la ELTE Budapesta, cu predare mixtă), îmi vine mai firesc să activez tastatura ROU, decât pe cea HUN, atunci când scriu. De visat, până pe la 27 visam în maghiară (adică mă trezeam bălmăjind suprarealisme verzi și uscate în limba lui Arany János, printre ai cărui descendenți, de altfel, mă număr și eu din punct de vedere genealogic), dar de la o vreme, poate tocmai datorită îndelungului „popas bucureștean”, invoc oniric și moștenirea lingvistică via Eminescu.
Ce ai simțit când ți-au fost publicate primele poeme într-o revistă?
Revista care m-a debutat se cheamă „Țara visurilor noastre”, publicația Colegiului Național „Emanuil Gojdu”, unde eram elev în perioada primelor mele încercări liricoide. Greșeala mea a fost că am sărit, ierarhic, peste diriginta mea, profesoară de limbă și literatură română, adresându-mă direct redactorului-șef al revistei. Am și fost bălăcărit în fața clasei, după apariția numărului cu pricina: „Știați voi oare că avem printre noi un POET? Da, ați auzit bine, un POET!” Momentul a fost cam nefericit, dar am învățat și eu de atunci niscaiva diplomație. Revenind la întrebarea ta: dincolo de jena de a fi poet, care nu mă slăbea în incinta școlii, simțeam în sincron și un soi de împlinire naivă, pe care m-am grăbit să o împărtășesc cu bunica oferindu-i un exemplar din revistă. Care, desigur, s-a bucurat nevoie mare!
Cum ne poate ajuta poezia într-o eră profund digital(izat)ă? Numește, dacă vrei, câteva diferențe între poezia clasică și cea contemporană:
Poezia poate fi chiar liantul dintre ere, liantul dintre generații. Ea asimilează organic și ce e vechi, și ce e nou, mecanismul ei se aseamănă – oricât de ciudat ar suna comparația asta – cu sistemul digestiv al omului. Și-apoi poezie e și o declarație de dragoste onestă și bine ticluită, „uitată” în banca unei colege simpatizate, poezie e și când personajul Vlăduț din odioasele reclame Vlad Cazino se văicărește cu o puerilitate păcănelesc-dadaistă, și când ți se urlă în urechi la Ócska (i.e. piața de vechituri din Oradea): „Hallo, hallo! Luați cu brațu’!/ Două la preț de una/ Firma PINGUINA!”, dar și momentele de tăcere după ce prozeliții care ți-au bătut la ușă și-au spus „poezioara”. Esența poeticității stă pe de-o parte în asumarea autorului/emițătorului, pe de alta în efectul provocat – care nu e întotdeauna și cel scontat.
Lista de diferențe între poezia clasică și cea contemporană e lungă, dar, comprimând-o, aș zice că, poate, imediatețea verbală e indicatorul de evoluție cel mai vizibil. Că poeții contemporani nu-și mai înnoadă limba în farafastâcuri lexicale de dragul epatării – iar când o fac, procedeul stilistic e etichetat drept (meta)ironic.
Volumul meu preferat scris de tine este biocharia. ritual ecolatru, care este și cel mai recent. Ce proiecte ai în derulare?
Încântat că-ți place biocharia.
Momentan lucrez la un nou volum de poezie, care cel mai probabil se va chema habitate. Sunt cam la jumătatea drumului, deci placheta nu cred că va apărea mai devreme de 2024, nici nu e grabă. Vreau să conturez în el medii bine definite emoțional și cât mai eterogene între ele: căminul budapestan din Óbuda, Berceniul, Delta Văcărești, secția ORL a Spitalului Județean, ruin pubul orădean Moszkva – spații din al căror chihlimbar memorial n-am reușit să evadez.
Povestește-ne despre Revista de cultură „Familia” din a cărei redacție faci parte.
Ce ai dori să „aduci” în plus față de ce este deja?
De-a lungul seriilor a V-a și a VI-a, fostul director, Ioan Moldovan, și actualul redactor-șef, Mircea Pricăjan, împreună cu colegii redactori, au fundamentat un sistem de lucru funcțional, cu deziderate solide și rezultate pe măsură. Revista e conectată la rețeaua literară națională (precum și la cea internațională, prin traduceri, cronici și reportaje), având colaboratori din cam toate zonele țării. La nivel de distribuție, „Familia” e accesibilă atât în librăriile mari din majoritatea județelor, cât și (integral, numerele ultimilor nouă ani) pe site-ul https://revistafamilia.ro/. În atare condiții, plusul adus de mine ar consta, de fapt, în păstrarea bunelor tradiții redacționale și upgradarea lor prin mici ajustări de fiecare dată când e nevoie.
Mi-ar face plăcere să văd în continuare în paginile revistei cronici și eseuri bine argumentate, poezie și proză fâșnețe, traduceri de actualitate, precum și ilustrații fotografice incitante. Echipa redacțională se străduiește să publice atât articole ale consacraților, cât și voci la început de drum, a căror scriitură merită încurajată.
Oradea citește 