Floarea din asfalt – Alexandra Svet

Mai încerc o dată. Chiar dacă nu mi-a ieşit. De o mie de ori.

Mai nădăjduiesc. Chiar dacă am pierdut. De o mie de ori.

Mai cred. Chiar dacă m-am îndoit. De o mie de ori.

Mai rămân puţin. Chiar dacă îmi vine să fug.

Mai zâmbesc, totuşi. Chiar dacă îmi vine să plâng.

Mai mângâi. Chiar dacă îmi vine să lovesc.

Mai cânt. Chiar dacă îmi vine să urlu.

Mai insist. Chiar dacă îmi vine să renunţ.

Mai visez. Chiar dacă mi se spune că e în zadar.

Mai cred în frumos. Chiar şi când mă înconjoară urâtul.

Mai vreau să zbor. Chiar dacă mi s-au topit prea multe perechi de aripi.

Mai lupt să mă înalţ. Chiar dacă lanţuri grele mă ţin pe pământ.

Mai merg puţin. Chiar dacă am obosit.

Mai lupt să devin un om bun. Chiar dacă m-am săturat şi eu de câte cusururi am.

Mai cred în mine un pic. Chiar şi când îmi pare imposibil să o fac.

Mai iubesc. Chiar şi când nu primesc răspuns.

Mă mai las iubită. Chiar dacă mi se pare că nu merit.

Mai iert. Chiar dacă cred că nu mai pot.

Mai cred, nădăjduiesc şi stărui. Chiar dacă spui că n-am în ce.

Mă ridic.

Mă mai ridic. Chiar dacă cred că nu mai pot. Cum să renunţ? Acum, în mai? Nu.

Nu mai fug. Ştiu c-am fugit de mii de ori. Dar nu mai fug, domnule.

Stai.

Afară e mai..

E mai şi în inima mea.

Din ce în ce mai mai..

Mariana Kofler și povestea Pelegrinei

Cine este Mariana Kofler?

Mariana Kofler este în primul rând mamă.
Mamă a doi copii superbi și minunați. Este apoi, fiică, soră și prietenă… Este editor și promotor, printre altele.
Este un om bun, sper eu.

Cum a prins viață romanul Pelegrina?

Pur și simplu. S-a întâmplat natural, deoarece am știut întotdeauna că am să scriu o carte. Am scris de când eram copil, iar când a fost momentul potrivit, totul s-a concretizat într-o poveste de viață, cu toate ale ei, și acest roman tare drag mie.

La ce carte lucrezi momentan?

Lucrez de ceva vreme la continuarea poveștii, drumul Pelegrinei, volumul doi și la fel ca și în cazul primei cărți, va fi terminată când voi simți eu asta. Când voi spune„ până aici”. Atât trebuie să fie. Nimic mai puțin, nimic mai mult.

Există conexiuni între cele două cărți?

Așa cum am spus, este o continuare a Pelegrinei, pribegiile, rătăcirile, regăsirile.. chiar de sine, își continuă depănarea în cartea a doua, așa cum nădăjduiesc eu, vor continua și în cea de-a treia.

Ce te inspiră pentru personajele din cărțile tale?

Trăirile personale, căderile, reușitele… furtunile din suflet, toamnele, ca și soarele din primăvară, toate. Mă inspiră legăturile profunde, relațiile și oamenii, o melodie auzită la radio… iar de acolo pornesc multe gânduri și cuvinte.

Ce te-a motivat sau cine să mergi pe acest drum?

Doar eu pe mine. A fost nevoia de care nu m-am putut scutura, oricâți ani au trecut și indiferent ce drum am mai urmat între timp. Nevoia de a pune pe hârtie, de-a lăsa libere gândurile, de-a descătușa sentimentele și a le împărtăși cu alții. Nevoia de-a transpune în cuvinte.

Ascunzi vreun secret în cărțile tale, pe care doar câțiva oameni crezi că le vor găsi?

Nu le-aș spune secrete. Sunt aluzii, emoții și sentimente care pot fi citite printre rânduri. Concluzii chiar, iar pe acestea și le trage fiecare.
De altfel, Pelegrina nu este o poveste lineară, înșirată în ordine de la cap la coadă, sunt etape ale vieții care conduc spre un deznodământ înțeles de fiecare cititor în felul lui.

Există blocajul scriitorului?

Ca să scrii trebuie să fii într-o anumită stare, să poți să rămâi în poveste suficient cât să o pui pe hârtie, să retrăiești unele clipe. Se întâmplă să nu pot fi toate astea. Să nu am inspirație pentru a scrie mai departe, iar atunci las timpul să treacă și e liniște o vreme, o lună, un an, poate mai mulți… Apoi ideile și cuvintele prind viață din nou.

Dacă ai fi putut să faci ceva în plus, în copilărie sau adolescență, pentru a dezvolta și perfecționa talentul scriitorului adult, ce crezi că ai fi putut să faci mai mult?

Cred că într-o oarecare măsură am urmat drumul corect, dacă pot să spun așa, care să ducă spre scris și acest domeniu. O dată urmând un curs amplu și certificat de scriitoare în Canada, iar apoi Facultatea de Jurnalism în Oradea, care a condus spre consolidarea cunoștințelor mele, fapt pentru care și lucrez ca editor de multă vreme, și scriu articole și interviuri pe blogul personal, dar nu numai.

Cum putem promova cititul într-o lume în care tehnologia acaparează?

Prin a face cunoscute publicului mai multe cărți, promovarea lor prin diverse programe și proiecte, care să aibă o legătură strânsă cu scrisul și cititul. De altfel, eu cred că cine citește din plăcere, a făcut-o și o va face indiferent de circumstanțe și în ciuda vremurilor în care trăim.

Citatul sau textul preferat din Pelegrina:

Am mai multe pasaje semnificative pentru mine, e greu să aleg, dar am să amintesc câteva care îmi vin acum:
„Mai facem un pas, și încă unul, reflectând îngândurați la câte goluri mai trebuie să umplem și în această zi, la cel purtat cu noi în suflet, pretutindeni, prin lume, la frânturi de clipe trecute, la acest azi… la un alt mâine, și întrebându-mă precum Serghei Esenin —Te-am trăit sau te-am visat doar viață?!”
„Oare câte clipe trăim astfel, în alte locuri decât cele unde suntem?!”
„…mi-e dor de vremurile când eram atotștiutoare. Când mâine era doar un cuvânt, doar o lume necunoscută. Când nu știam că murim zilnic cu fiecare abandon, cu fiecare clipă care trece, cu tot ce pierdem și ce dăm din noi, și că anii trec grăbiți iar visele mor, zilele își pierd farmecul și rămâne doar regretul, somnul e uitare!”
„…probabil așa e firea omului, vrea să plece cât mai departe să tot descopere lumea, atras de necunoscut… și când are toate astea, tot ce vrea e să se întoarcă…”
„Știu că exiști. Știu că ești acolo… Că oarecum simți că mă gândesc la tine. Și că mă înțelegi când îți spun că, deși nu ne-am văzut niciodată și nu ne vom întâlni nicicând, deși nu vom râde… nu vom plânge împreună, eu te iubesc… Aici, acum, chiar în această clipă te iubesc… pe tine. Și o fac din toată inima.”
„Poate nu va fi de ajuns, poate nu vor fi multumiți, căci nu îi știm nici unii valoarea, căci nu e mare lucru, nu e mult, e doar… sufletul. Dar îl dăm și pe acela.”

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Să creeze cât mai multe povești. Lumea este însetată de ele, de refugiul găsit acolo, salvarea uneori… chiar dacă nu mereu o știe.
Și aici le-aș aminti un citat drag mie: „Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieții omenești… cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele.” – Mihai Eminescu

Beatrice Seres și a sa Galaxie din spatele Lunii

Pentru cei care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Sunt o persoană visătoare, mereu în căutare de răspunsuri, mereu pregătită să despic firul în patru. Găsesc bucurie în lucrurile și activitățile pe care unii le-ar considera banale. Încerc pe cât posibil să mă înconjor cu oameni cu care am lucruri în comun.

Ești pasionată de astrologie?
Are o semnificație anume titlul cărții pentru tine?

Încă de mică am fost pasionată de tot ceea ce ține de „necunoscut”, iar spațiul cosmic deține cel mai mult mister din acest punct de vedere. Titlul cărții, pe lângă contextul poveștii este și o încercare de a arăta că fiecare lucru are o complexitate ascunsă, că nimic nu este exact așa cum pare, iar, după cum știm, luna are o parte văzută și una nevăzută de noi.

Cât de mult contează coperta unei cărți în ziua de azi?

Alegerea unei cărți ține de fiecare persoană în parte, de preferințe, dispoziție, situație, și nu este neapărat ceva corect sau greșit să ții cont de copertă, având în vedere că aceea sare prima în ochi. Sunt de părere că are un rol important – împreună cu titlul, de a intriga un posibil cititor.

De la idee la carte a fost un proces îndelungat?

Procesul scrierii durează și sunt idei care pot să apară pe parcurs, dar în principiu a fost un mesaj, pe alocuri personal, pe care am vrut de mult timp să îl expun. Așa că, din momentul în care m-am hotărât să încep, a decurs totul destul de natural și spontan.

După ce criterii ai ales editura?

Când am finalizat cartea, am încercat, ca oricare alt autor debutant, să găsesc o editură care să aprecieze suficient povestea cât să vrea să o publice. Să trimit la Heyday Books mi s-a părut o idee bună având în vedere că promovează autori la început de drum și, mai mult decât atât, acceptă genul Fantasy/Sf.

Ai transpus anumite trăsături de caracter personale în personajele cărții tale?

Majoritatea personajelor reprezintă părți mai mici sau mai importante ale personalității mele. De exemplu: unui personaj i-am evidențiat firea mea visătoare, altuia i-am accentuat fie câte o calitate a mea, fie i-am construit întreaga personalitate in jurul unui defect al meu.

Citatul sau textul tău preferat din carte:

„Aflându-te aici, însemni cumva tot ce nu mai poate însemna trecutul și prezentul lumii pentru mine.”

Ce îți place să faci atunci când nu scrii?

Îmi place să ascult muzică în timp ce desenez, sau să am lângă mine o ceașcă de cafea în timp ce citesc.

Ai în plan o continuare sau o carte nouă?

Nu pot să spun încă nimic concret, dar este posibil. Am lăsat câteva portițe în text pentru o potențială continuare și s-ar putea să pornesc de acolo la un moment dat.
Cât despre o nouă carte, am finalizat recent una care mi-aș dori sa vadă tiparul cândva.

Cine te-a sfătuit și susținut să urmezi această cale?

Nu am fost neapărat sfătuită sau îndrumată spre această cale, însă a fost primul meu mare vis, acela de a fi autor publicat, așa că motivația a venit cu siguranță din interior.

Consideri că cititul este important?

Este important din toate punctele de vedere. Dar privind autorii, cu atât mai mult, întrucât îi ajută să se exprime mai eficient odată cu îmbogățirea vocabularului, să-și sporească imaginația și creativitatea.

Cum putem motiva persoanele să se apropie de lectură?

Cred că mai întâi trebuie să se pună accent pe conștientizarea importanței lecturii. Cititul ar trebui să fie un obicei învățat în familie și încurajat cu fiecare ocazie. Cărțile sunt o sursă care nu cultivă numai cunoștințele, ci ne inspiră să ne dorim lucruri și să ne fixăm scopuri noi, să sperăm și să visăm că vom reuși într-o zi să le atingem. Consider că fiecare poate să se îndrăgostească de cărți odată ce își găsește un autor sau un gen favorit.

Unde te găsesc și pot lua legătura cu tine cititorii?

Cititorii pot oricând să ia legătura cu mine atât pe Instagram, cât și pe Facebook. Le voi răspunde cu drag!

Ai o pagină sau un site al tău?

Nu m-am gândit încă la un site/pagină despre carte sau alt subiect, dar dacă voi avea, cu siguranță nu le voi ține doar pentru mine.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Din punctul meu de vedere cel mai important lucru este sa nu renunțe. Știu din proprie experiență că este destul de ușor să îți pierzi motivația de a scrie, în special cand poate poveștile pe care le scrii nu sunt primite așa cum te așteptai. Cheia ar fi practica, lectura, stăruința și să scrie despre ceea ce îi pasionează. În cele din urmă, scrisul nu trebuie deloc să vină ca o corvoadă, pentru că atunci clar nu va merge în direcția corectă.

Sara Dust despre Raven și vocile din capul lui

Povestește-mi despre tine în câteva cuvinte!

Dintre toate lucrurile pe care le fac, ceea ce mi se pare cel mai greu uneori este să mă prezint. Aș putea să vorbesc despre locul unde am crescut, dar nu cred că ar interesa pe cineva atât de tare. Am o mică prezentare a mea pe o clapetă a primului volum din „Raven”, care mi-a luat destul de mult să o scriu, deși are doar câteva rânduri. Spun povești, beau cafea (chiar mai multă decât ar trebui), citesc și ascult muzică aproape tot timpul. Îmi place să fac lucruri de care îmi este frică. La început, îmi era frică de cum vor reacționa oamenii la ceea ce scriu, așa că am scris pe Wattpad sub pseudonimul „CakeBottle7” și toți mă știau drept Cake. Mă simțeam cel mai în siguranță așa. Apoi, încet, încet CakeBottle7 s-a transformat în Sara Dust. Frică îmi era și să mă dau cu placa de skate, până să pun sentimentul acela deoparte și să îmi adun curajul să pun piciorul pe placă. Când nu fac nimic din ce am spus mai sus, cel mai probabil am ieșit la o plimbare. Ador să fac plimbări lungi și să ascult muzică. Adesea scriu capitole în mintea mea în timp ce merg pe stradă. Există totuși o persoană care mi-a făcut o caracterizare și în care cititorii mei m-au făcut să mă regăsesc: „Sara scrie despre ce doare. Despre ce o doare. Despre ce ne doare și ne este frică să înfruntăm. Și o face bine.”

Când și cum ai început să scrii?

Am început să scriu în jurnale. Întreaga mea viață este în continuă scriere acolo. Am numerotat zilele și am notat data în partea din stânga, sus a unor caiete pe care le consideram jurnale. Îmi place și acum să recitesc ce scriam despre viața mea când aveam doar 12 sau 13 ani. Simt că s-au schimbat atât de multe de-a lungul anilor în felul în care privesc lucrurile. La 13 ani am început să scriu de mână o poveste. Încă mai am paginile respective. Apoi, la 14 ani am descoperit aplicația Wattpad, unde am scris prima versiune a primei mele cărți „Ploaie grea”. Am pierdut documentul Word. Avea doar 10 mii de cuvinte și am retras capitolele imediat, urmând să șterg povestea de tot și de pe aplicație. Îmi era frică ca nu cumva să își dea seama cineva că sunt eu. La 15 ani am început să rescriu povestea, dar fără să o postez. Am lăsat-o din nou, pentru că simțeam că nimic nu era bine. În 2020 am mai încercat o dată. De data aceea chiar scriam și postam aproape în fiecare seară pe Wattpad câte un capitol, iar oamenii se întorceau la povestea lui Skylar și Faulkner, două personaje care reprezintă o mare parte din copilăria mea. Povestea lor a luat naștere în mintea mea când eram în căutarea unei lecturi de care aveam nevoie atunci, dar nu am putut să o găsesc, așa că am zis că va trebui să spun eu povestea aceea. Numele personajelor sunt foarte importante la mine și nu puteam să mă apuc de poveste fără ele. Într-o zi, când făceam curat în cameră, am dat drumul pe fundal unui interviu. Pe băiatul respectiv îl chema Faulkner, doar că, din cauza accentului, am înțeles „falcon” și mi-am zis că era ciudat să-l cheme ca pe o pasăre. Am ascultat din nou și m-am îndrăgostit de numele lui. Iar numele lui Sky pur și simplu s-a potrivit cu personalitatea ei.

Cum a fost trecerea de la cititor la scriitor?

Întrebarea aceasta îmi amintește de tema pe care am ales-o pentru atestatul meu din liceu de la Limba Engleza: „From reading to writing”. Fără să-mi dau seama, trecerea aceea a avut loc încă de când eram mică și îmi imaginam poveștile. Obișnuiam să vizitez o mătușă. În drum spre ea treceam mereu pe lângă o cale ferată. Încă de atunci, de când stăteam pe bancheta din spate, îmi imaginam cum un tren se oprea într-o gară și cineva cobora din el. O persoană care ieșea cumva în evidență în mintea mea. Așa am și început romanul meu de debut: „Șinele scârțâie când trenul oprește în gară.” Poate că, dorința de a spune povești a fost mereu acolo, doar că a durat ceva până să am destul curaj ca să le dau glas.

Care este îngredientul necesar pentru ca o poveste să fie bună?

Nu cred că cineva ți-ar putea răspunde vreodată la această întrebare și știi de ce? Pentru că acel ingredient depinde de la cititor, la cititor. În prezent există o grămadă de genuri literare: young – adult, new – adult, dark romance, fantasy, SF și așa mai departe. Un cititori îți va spune că, pentru el acel lucru necesar pentru o carte bună este un băiat cu tatuaje și un trecut încărcat. Altul îți va spune despre niște zâne care sunt pe cale să plece la război. Diversitatea opiniilor va exista mereu. Dar eu cred ceva: atâta timp cât pui suflet și dorești să evoluezi, dar mai ales creezi personaje în care oamenii se vor regăsi, va fi bine. Oscar Wilde a fost mereu o parte importantă din sufletul meu și l-am privit ca pe cineva demn de urmat. Ei bine, el a spus ceva: “Diversity of opinion about a work of art shows that the work is new, complex, and vital.” Depinde de cum privește fiecare povestea.

De unde îți vin ideile, inspirația?

Ideile mele… Ideile mele provin din mintea mea ciudată. Pot auzi o conversație pe stradă și să mă folosesc de ea. Pot să cad pe gânduri, să mă pierd printre ele și să mă întorc cu un personaj de mână. Dar, în același timp, nu am o anumită sursă. Nu m-am putut baza niciodată pe nimic. Să spun, de exemplu, că nu am inspirație, merg undeva și mă întorc plină de idei. Niciodată nu am trăit așa ceva.

Care sunt punctele tale forte și care sunt slăbiciunile tale ca scriitor?

Dacă în trecut nu puteam scrie pentru câteva zile, începeam să-mi fac griji și să mă întreb dacă s-au terminat cuvintele? dacă personajele mele nu vor mai vorbi cu mine? Acum râd când mă gândesc la Sara de atunci. Dacă nu pot scrie, fac altceva. Cum am spus, nu am o anumită sursă de inspirație. Dar, eu consider fiecare zi o zi „de scris”. Adică, dacă azi șterg trei pagini, este și aceea o zis în care am scris. Dacă doar mă uit la pagina goală din Word în timp ce ascult ceva de la Black Match, Imagine Dragons, Guns N’ Roses sau vreuna dintre miile de piese salvate, este și aceea tot o zi în care am scris.

Cea mai semnificativă lecție pe care ai învăţat-o ca scriitor?

O lecție pe care am învățat-o este că sunt într-o continuă evoluție și că nu ar trebui să pun presiune pe mine. Sunt doar un om care încearcă să lupte pentru visul lui și să-l mențină în viață.

Cine este Raven?

Raven a fost cel mai încăpățânat personaj al meu. El a fost cel care m-a făcut să mă pun seara pe la ora nouă la laptop, vara și când să mă uit a doua oară pe geam, să văd că era dimineață, iar ceasul arăta ora șapte. Să mai adaug că abia am scris trei mii de cuvinte în toată noaptea aceea? Raven este acea etapă din viața noastră în care simțim că nimic nu mai funcționează cum trebuie, în care ne întrebăm care ne este, de fapt, rostul aici, în lumea aceasta mare. Raven este un haos. Unul frumos ar spune April. Unul care m-a învățat pe mine următoarele: „Raven m-a învățat că suntem la vârsta la care dăm de cei mai temporari oameni. Raven m-a învățat că lipsurile se compensează în alte părți. Că mereu există un echilibru. Raven m-a învățat că iubirea este cea mai sinceră în tinerețe, dar că și doare ca naiba. Raven m-a învățat că fiecare om deține puterea de a se vindeca singur. Asta nu înseamnă că oamenii nu se vindecă unii pe alții, ci fac schimb de bucăți din suflet și dau de unde au mai mult. Din nou, echilibrul.” Raven a fost cândva totul meu. Așa cum este fiecare băiat de-al meu când îi scriu povestea, urmând ca, atunci când îi cedează locul altuia, să devină o parte din mine.

Te regăsești în pielea personajului?

Fiecare personaj al cărui poveste am spus-o are anumite părți din mine. I-am oferit un obicei de-al meu, o amintire, un moment, un gând, o trăsătură, un defect, ceva, orice din mine. Un exemplu ar fi April. Ei i-am oferit jurnalele, deoarece și ea ține jurnale. Unii oameni și-au dat seama care sunt restul. Dar aceasta este partea frumoasă a scrisului – sau una dintre ele – poți mereu să scrii despre ceva adevărat fără ca oamenii să știe.

Există vreun text / citat preferat din carte pe care poate vrei să îl recomanzi?

Citatul meu preferat este ceva ce a spus Raven cândva: „Oricine ar intra în viața mea nu-ți va lua locul. Este imposibil. Și știi de ce? Pentru că te voi purta mereu în sufletul meu. Ești pur și simplu acolo. Te simt la fiecare bătaie a inimii mele. Pulsezi în pieptul meu.” În schimb, adun citatele preferate ale cititorilor mei. Cum ar fi acesta: „Normal că tu etichetezi totul ca fiind frumos, plin de speranță. Doar ești plină de iubire.” Pentru unii, „Raven și vocile din capul lui” este cartea cu cele mai multe citate însemnate.

Cum putem motiva persoanele să se apropie de lectură?

Dragă omule,
dacă ai ajuns să citești până aici și nu te-am plictisit, ascultă-mă: Citind, poți trăi o mie de vieți, fără a face măcar un pas afară din camera ta. Poți găsi alinare într-o carte. O carte poate deveni cel mai bun prieten al tău. Eu mă întorc des la unele cărți, pentru că am nevoie de ele să mă ajute să trec peste anumite momente. Mi-am dorit mereu un club de lectură și cred că ar fi o idee bună. Dacă s-ar forma unul într-un liceu, poate cei curioși ar trece pe acolo să vadă cum stă treaba cu acele cuvinte așezate pe hârtie care te pot transpune în lumi diferite imediat ce citești primele rânduri.

Ce apreciezi cel mai mult la o carte? Emoția sau povestea?

Apreciez cel mai tare la o carte cum mă face să mă simt pe parcurs și la final. Apreciez cât de tare îmi frânge inima și îmi lipește bucățile la loc. Sau… chiar și modul în care o lasă frântă.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Scrieți! Nu renunțați la visul vostru. Știu cât poate fi de greu, dar să nu uitați că fiecare om are steaua lui pe cer. Să nu vă fie frică. Mama mea îmi spune mereu că totul va fi bine. Așa vă spun și eu. Scrieți, încercați, luați o pauză, dar nu uitați că totul va fi bine. Primul meu cititor a fost cea mai bună prietenă a mea și mi-a trimis un citat care suna ceva de genul acesta: „Dumnzeu nu îți oferă o pasiune fără puterea de a reuși.”

Poate că tot ce am scris mai sus pare un haos. Însă ați fi surprinși cum haosul fiecăruia dintre noi se completează cu al altora.

Mi-e dor – Dan Puric


Mi-e dor de șapte ani de-acasă, de „cu plăcere”, „mulțumesc”.

Mi-e dor de vorbele frumoase, ce astăzi nu se mai rostesc.

Mi-e dor de scuzele cerute, cu sufletul plin de regret:

„Da, am greșit, o știu prea bine, dar nu o sa o mai repet”.

Mi-e dor de „Bună dimineața” ce il spuneam pe la vecini,

Azi locuim pe-aceeași scară dar toți suntem pe veci străini.

Mi-e dor de buna noastră mamă, ce se zorea făcând gogoși,

Și nu știai ce e mai bine, să o mănânci sau s-o miroși.

Mi-e dor de iernile frumoase, cu sania pe derdeluș,

Când împărțeam cu frații noștri tot ce aveam, chiar pe Lăbuș.

Mi-e dor de suflete curate, de oameni harnici dar și drepți,

Care munceau cu demnitate și nu spuneau că-s „prea deștepți”.

Eu am trăit vremuri frumoase și am de ce mă bucura.

Dar tu, ce-ți vei aduce’aminte oare, când va veni și vremea ta?

Toamna – Octavian Goga

Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiță
Li se uscă rădăcina.

Peste creștet de dumbravă
Norii suri își poartă plumbul,
Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe câmp porumbul.

Și cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o șindrilă.

De vifornița păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult și simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
– Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaș de ciocârlie.

Vulpea și strugurii – Jean de La Fontaine

A fost odată o vulpe foarte înfometată, care mergea agale pe cărările prăfuite în căutare de hrană.

La un moment dat, pe marginea drumului zări cu privirea niște ciorchini foarte frumoși de struguri atârnând provocător de spalierul unei vițe de vie.

„Pribeagă şi lihnită

De foame, dă de-o vie

Cu nişte struguri rumeni, frumoşi,

De razachie.

Ciorchinii-s plini şi vulpea,

De sine înţeles,

Ar fi mâncat cu poftă

Şi nici n-ar fi ales…”

Se uita cu ochii ațintiți asupra boabelor minunate și suculente ale strugurilor negri, care parcă îi făceau în ciudă, atârnând acolo sus.

Cu cât privea mai mult la boabele savuroase, cu atât pofta ei devenea mai mare.

Vulpea a tot încercat să sară și să apuce strugurii cu dinții.

Dar degeaba.

Strugurii erau prea sus pentru a putea ajunge la ei.

Apoi, pentru a ajunge la mult râvnitele bobițe, a încercat chiar să se cațăre însă ghearele ei nu s-au putut agăța de ramuri și a căzut la pământ după fiecare încercare.

„Dar la-ndemâna labei

O-mpiedică s-ajungă

Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,

Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;

Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,

S-a ridicat: se-nţeapă

Şi-i lasă gura apă…”

Indiferent de eforturile depuse, strugurii continuau să atârne sfidător deasupra pofticioasei viclene.

În cele din urmă, vulpea se resemnează, ridicând neputincioasă din umeri.

„– Ce struguri verzi şi acri, oftează,

Nu-s de teapă!

Şi-s prea cruzi…

Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,

Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…”

Și a plecat.

Morala fabulei „Vulpea si strugurii” este cât se poate de simplă.

Este ușor să disprețuim ceea ce nu putem avea.

Fiecare om este unic și tocmai de aceea, are la îndemână infinite posibilități de a se afirma în lume.

Cu toate acestea, inerția interioară, ori ispita de a fi la fel ca și cei din preajma lui, sfârșesc de multe ori prin a-l convinge să renunțe la ce are mai de preț in sine insăși, adică la valoarea sa individuală.

Ce ar fi viața dacă nu am avea curajul să riscăm ceva?

Paradoxul vremurilor noastre – Octavian Paler

Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici.

Autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai puţin.

Cumpăram mai mult, dar ne bucurăm mai puţin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici.

Avem mai multe accesorii, dar mai puţin timp.

Avem mai multe funcţii, dar mai puțină minte.

Mai multe cunoştinţe, dar mai puțină judecată.

Mai mulţi experţi și totuşi mai multe probleme.

Mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult, cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor și ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des.

Am învăţat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să ne facem o viață.

Am adăugat ani vieţii și nu viață anilor.

Am ajuns până la lună și înapoi dar avem probleme când trebuie sa traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin.

Am cucerit spaţiul cosmic, dar nu și pe cel interior.

Am făcut lucruri mai mari, dar nu mai bune.

Am curăţat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu și prejudecăţile noastre.

Scriem mai mult, dar învăţam mai puţin.

Plănuim mai multe, dar realizăm mai puţine.

Am învăţat să ne grăbim, dar nu și să aşteptam.

Am construit mai multe calculatoare: să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei încete; oamenilor mari și caracterelor meschine; profiturilor rapide și relaţiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar mai multe divorţuri, case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte, corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice stare de la bucurie la linişte și la moarte.

Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine, dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce aceasta scrisoare și în care poţi decide fie sa împartăşeşti acest punct de vedere, fie să ştergi acest mesaj.

Aminteşte-ți să-ți petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te venerează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima şi nu te costă nimic.

Aminteşte-ţi să spui “te iubesc” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inimă.

O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt sincere.

Lasă-mi, toamnă – Ana Blandiana

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

Kafka și păpușa călătoare

Berlin, parcul Steglitz, toamna anului 1923.

O fetiță stă pe o bancă și plânge încetișor.

Lacrimile i se preling pe obraji.

Din când în când, un oftat amar îi zguduie trupușorul.

– De ce plângi? răsună o voce lângă ea.

Prin ceața lacrimilor, micuța întrezărește silueta înaltă și slabă a unui bărbat cu melon.

– Am pierdut-o pe Brigitte.

– Cine e Brigitte?

– Cum cine? Păpușa mea! Eu sunt Elsi.

Înduioșat de lacrimile micuței, scriitorul o liniștește:

– Nu este adevărat, păpușa ta nu s-a pierdut, a plecat într-o călătorie. Știu foarte bine, pentru că mi-a trimis o scrisoare.

Chipul fetiței se luminează.

Oare să îndrăznească să spere?

Îl privește mai atent pe bărbatul de lângă ea, ochii arzători, sprâncenele foarte negre, zâmbetul blând…

– Și puteți să-mi arătați scrisoarea?

– Din păcate, nu o am la mine, dar pot să ți-o aduc. Haide să ne întâlnim mâine, tot aici, la aceeași oră.

Fetița îl urmărește pe străinul ciudat cum se îndepărtează, alături de o tânără blondă, care îl ia de braț cu duioșie.

A doua zi, la ora stabilită, atât bărbatul cât și copila sunt punctuali, la banca din ajun.

El scoate din pardesiu o hârtie acoperită cu un scris negru și des.

Fetița nu știe să citească, așa că tot domnul cel bun face acest oficiu.

Elsi ascultă numai ochi și urechi.

Brigitte îi explică prietenei sale că s-a plictisit să trăiască în aceeași familie, când lumea este atât de mare și de interesantă.

„Te rog nu plânge, am pornit într-o călătorie ca să văd lumea.”

Deși o iubește pe fetiță la fel de mult, ea a simțit nevoia să rupă monotonia, să viziteze locuri și să cunoască oameni noi.

Ca semn a dragostei neșterse pe care continuă să i-o poarte prietenei sale, păpușa promite că îi va scrie în fiecare zi, pentru a-i povesti despre noua ei viață.

„Am să-ți scriu despre aventurile mele.”

Așa că, în fiecare zi, bărbatul cel bun vine negreșit în parcul Steglitz, cu o scrisoare proaspătă pentru Elsi de la Brigitte.

Fetița ascultă de fiecare dată cu mare atenție, captivată de precizia detaliilor și de umorul prietenei sale.

Păpușa crește, merge la școală, cunoaște o mulțime de persoane interesante.

Însă nici o scrisoare nu se încheie fără asigurarea dragostei pe care poartă nestinsă primei sale prietene.

Întotdeauna, când citește aceste ultime cuvinte, bărbatul își duce mâna la inimă.

La capătul a trei săptămâni, Brigitte îi scrie lui Elsi că s-a îndrăgostit: îl descrie pe iubitul său frumos ca un prinț, cât de minunată a fost logodna, cum arată rochia de zână pe care o va purta la nuntă și cum este casa, un adevărat palat, în care va locui de acum încolo.

„Îți dai seama, dragă, că de acum încep o nouă viață și nu ne vom mai putea vedea”, scrie Brigitte, asigurând-o ca de obicei de toată dragostea.

Fetița zâmbește, ușurată să își știe prietena fericită.

Bărbatul își ia rămas bun de la Elsi și se îndepărtează cu mâinile în buzunarele pardesiului, fluierând încetișor.

Astfel, înainte de a părăsi Berlinul, Kafka îi cumpără fetiței o altă păpușă, spunându-i că a decis să se întoarcă acasă.

Nu seamănă cu cea pe care o știa ea, dar asta doar pentru că au schimbat-o numeroasele peripeții prin care a trecut în călătoriile sale.

Mulți ani mai târziu, Elsi, devenită adult descoperă într-o cută a rochiei păpușii următorul bilețel:

„Poți să pierzi uneori ceea ce iubești, însă până la urmă iubirea se întoarce la tine.”

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe