Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe

Despre poezie cu Mihók Tamás

Ce înseamnă poezia pentru tine?

Poezia este, ca să adaug și eu o aproximație la șirul kilometric de definiții existente, ordinea subliminală a realității reflectată în cuvânt. Realitate interioară și ambientală deopotrivă, căci mediile astea două „se-ngână și-și răspund” – vorba poetului.

Care a fost prima poezie citită de tine?

O fi fost Cățelușul șchiop a Elenei Farago sau Anyám tyúkja (Găina mamei) a poetului maghiar Petőfi Sándor, nu mai țin minte… În schimb, pot afirma cu certitudine că am compus primele mele versuri (de cântec, mai degrabă, decât de poezie) pe la patru ani, cu mult înainte să am habar de rolul și valențele actului artistic, ha-ha. Le-am intitulat „Un zero” și sunau cam așa: „Un zero, un zero, un mic-pitic zero, nu-i nimic că-i mic-pitic, că-i unu, e unu, un mic-pitic unu, nu-i nimic că-i mic-pitic, că-i… (ai ghicit) doi” etc. Era forma mea de rezistență în fața singurătății, când ai mei plecau de-acasă cu orele.

Alături de Ibi mama, 1994

Una dintre cele mai mari dificultăți ale timpurilor noastre e cum să îl înțelegem pe celălalt. Cum reușești să transmiți natura adevărată a scrisului tău, gândurile, sentimentele, unui cititor necunoscut?

N-am de unde să știu dacă reușesc ori ba, însă pentru a nu rămâne dator impulsurilor care mă sfredelesc, îmi mai organizez în răstimpuri câte o seară de lectură. Întâlnirea dintre autori și cititori (convertindu-se astfel în performeri și ascultători) e mereu benefică literaturii: în timpul reprezentației pot fi captate sensuri altminteri absconse. Dar asta nu înseamnă că descurajez lectura în intimitate… oho, dimpotrivă! Ambele merită cultivate, pe cât posibil în tandem.

Lectură la Citadel Delivery Oradea, 2019

Nu ți-a fost teamă de faptul că prin acest lucru te deschizi poate mai mult decât ar trebui? Sau că vei fi judecat de cei din jur?

Mă gândesc că te referi la un tip de judecată moral, și nu la unul critic, al doilea, indiferent de verdict, fiind binevenit. Din punct de vedere moral, ești judecat în majoritatea circumstanțelor sociale, că ești cel mai vizibil om al cetății – primar, consilier, jurnalist, că ești cel mai retras – menajer, călugăr. Te judecă părinții, profesorii, amicii – toți îți vor, desigur, binele. E important, însă, să nu te abați de la ritmul tău lăuntric. Și să rămâi sincer față de tine și scrisul tău, întrucât mărturisirea scriptică deseori echivalează terapeutic cu defularea și, implicit, cu destinderea.

La Clubul de lectură „Nepotu’ lui Thoreau”, Cluj-Napoca 2016

Care consideri că sunt punctele tale forte?

În scris? Probabil că asociativitatea ideatică (uneori gratuit suprarealistă, alteori alegorică în mod angajat). Dar mai bine să spună criticii…

Te-ai împotmolit vreodată neștiind ce să mai scrii?

Nu scriu la comandă, n-am o normă anume, astfel că nu e musai să curgă stihurile gârlă. Scurte sau lungi, pauzele au rolul lor, ele trebuie respectate și folosite întru regenerarea spiritului. Ori pentru observație, componentă a actului de creație fără de care rezultatul brut poate scăpăra a falsitate.

În care limbă ți-e mai ușor să te exprimi, română sau maghiară?

Pe ambele le consider limbi materne: cu ai mei vorbesc în maghiară, în timp ce acasă, cu Lavinia, în română. Iar în mediile profesionale… depinde de anturaj. Totuși, pentru că am parcurs toate ciclurile educaționale – de la grădiniță, la doctorat – în română (excepție făcând cursurile de la ELTE Budapesta, cu predare mixtă), îmi vine mai firesc să activez tastatura ROU, decât pe cea HUN, atunci când scriu. De visat, până pe la 27 visam în maghiară (adică mă trezeam bălmăjind suprarealisme verzi și uscate în limba lui Arany János, printre ai cărui descendenți, de altfel, mă număr și eu din punct de vedere genealogic), dar de la o vreme, poate tocmai datorită îndelungului „popas bucureștean”, invoc oniric și moștenirea lingvistică via Eminescu.

La Clubul de lectură „Institutul Blecher”, București 2021

Ce ai simțit când ți-au fost publicate primele poeme într-o revistă?

Revista care m-a debutat se cheamă „Țara visurilor noastre”, publicația Colegiului Național „Emanuil Gojdu”, unde eram elev în perioada primelor mele încercări liricoide. Greșeala mea a fost că am sărit, ierarhic, peste diriginta mea, profesoară de limbă și literatură română, adresându-mă direct redactorului-șef al revistei. Am și fost bălăcărit în fața clasei, după apariția numărului cu pricina: „Știați voi oare că avem printre noi un POET? Da, ați auzit bine, un POET!” Momentul a fost cam nefericit, dar am învățat și eu de atunci niscaiva diplomație. Revenind la întrebarea ta: dincolo de jena de a fi poet, care nu mă slăbea în incinta școlii, simțeam în sincron și un soi de împlinire naivă, pe care m-am grăbit să o împărtășesc cu bunica oferindu-i un exemplar din revistă. Care, desigur, s-a bucurat nevoie mare!

©️ Grigore Gavriluț

Cum ne poate ajuta poezia într-o eră profund digital(izat)ă? Numește, dacă vrei, câteva diferențe între poezia clasică și cea contemporană:

Poezia poate fi chiar liantul dintre ere, liantul dintre generații. Ea asimilează organic și ce e vechi, și ce e nou, mecanismul ei se aseamănă – oricât de ciudat ar suna comparația asta – cu sistemul digestiv al omului. Și-apoi poezie e și o declarație de dragoste onestă și bine ticluită, „uitată” în banca unei colege simpatizate, poezie e și când personajul Vlăduț din odioasele reclame Vlad Cazino se văicărește cu o puerilitate păcănelesc-dadaistă, și când ți se urlă în urechi la Ócska (i.e. piața de vechituri din Oradea): „Hallo, hallo! Luați cu brațu’!/ Două la preț de una/ Firma PINGUINA!”, dar și momentele de tăcere după ce prozeliții care ți-au bătut la ușă și-au spus „poezioara”. Esența poeticității stă pe de-o parte în asumarea autorului/emițătorului, pe de alta în efectul provocat – care nu e întotdeauna și cel scontat.
Lista de diferențe între poezia clasică și cea contemporană e lungă, dar, comprimând-o, aș zice că, poate, imediatețea verbală e indicatorul de evoluție cel mai vizibil. Că poeții contemporani nu-și mai înnoadă limba în farafastâcuri lexicale de dragul epatării – iar când o fac, procedeul stilistic e etichetat drept (meta)ironic.

La Moszkva Oradea, 2018

Volumul meu preferat scris de tine este biocharia. ritual ecolatru, care este și cel mai recent. Ce proiecte ai în derulare?

Încântat că-ți place biocharia.
Momentan lucrez la un nou volum de poezie, care cel mai probabil se va chema habitate. Sunt cam la jumătatea drumului, deci placheta nu cred că va apărea mai devreme de 2024, nici nu e grabă. Vreau să conturez în el medii bine definite emoțional și cât mai eterogene între ele: căminul budapestan din Óbuda, Berceniul, Delta Văcărești, secția ORL a Spitalului Județean, ruin pubul orădean Moszkva – spații din al căror chihlimbar memorial n-am reușit să evadez.

Povestește-ne despre Revista de cultură „Familia” din a cărei redacție faci parte.

Ce ai dori să „aduci” în plus față de ce este deja?

De-a lungul seriilor a V-a și a VI-a, fostul director, Ioan Moldovan, și actualul redactor-șef, Mircea Pricăjan, împreună cu colegii redactori, au fundamentat un sistem de lucru funcțional, cu deziderate solide și rezultate pe măsură. Revista e conectată la rețeaua literară națională (precum și la cea internațională, prin traduceri, cronici și reportaje), având colaboratori din cam toate zonele țării. La nivel de distribuție, „Familia” e accesibilă atât în librăriile mari din majoritatea județelor, cât și (integral, numerele ultimilor nouă ani) pe site-ul https://revistafamilia.ro/. În atare condiții, plusul adus de mine ar consta, de fapt, în păstrarea bunelor tradiții redacționale și upgradarea lor prin mici ajustări de fiecare dată când e nevoie.
Mi-ar face plăcere să văd în continuare în paginile revistei cronici și eseuri bine argumentate, poezie și proză fâșnețe, traduceri de actualitate, precum și ilustrații fotografice incitante. Echipa redacțională se străduiește să publice atât articole ale consacraților, cât și voci la început de drum, a căror scriitură merită încurajată.

Zilele Revistei Familia, decernarea premiului „De-aș avea” 2014
Publicitate

Jurnal de librar: Anca Zaharia

Ce înseamnă lectura pentru tine?

Modalitate de deconectare de la realitate, atunci când mă izbesc de ea și nu-mi convine, și deopotrivă de conectare — la ce am în jur, la mine.

Care a fost prima carte citită de tine?

Nu sunt sigură, dar e foarte posibil să fi fost „Amintiri din copilărie”. O știam pe de rost, am învățat-o dinainte să știu să citesc, apoi a făcut ceva click în capul meu și am potrivit literele de pe pagină cu frazele memorate și… mi-am dat seama dintr-o dată că pot citi, că înțeleg corespondența sunet-literă și că pot trece și la altele. Probabil că de asta mi-a fost ușor să am apoi mereu o carte lângă mine.

Consideri că te-a influențat într-un anumit fel? Dar în scrierile tale?

M-a ajutat să nu-mi mai percep copilăria drept nedreaptă ori rea, ci pur și simplu diferită în felul în care tot ce ține de un om poate fi diferit. N-am mai dramatizat, n-am mai suferit, am acceptat ce n-am putut schimba și am luptat să schimb cât mai mult din ce nu mi-a convenit. E posibil ca primele scrieri să-mi fi fost influențate de primele cărți citite, dar nu l-aș include pe Creangă aici.

Ai simțit vreodată că nu ești îndeajuns de bună ca și scriitoare? Dacă da, ce te-a motivat sau cine să continui pe acest drum?

Am suferit multă vreme de sindromul impostorului, dar nu m-a făcut „să mă las”, ba chiar dimpotrivă, să încerc să depășesc versiunea mea care nu-mi convenea. M-a motivat faptul că sunt vie, fac ce-mi place și altceva nu prea sunt dispusă să fac.

Este mai ușor de descris un personaj feminin sau unul masculin?

Nu cred în binaritate, așa că aș spune că mi se pare greu de descris un om în toată complexitatea lui, indiferent de sexul atribuit la naștere și de gen, e teribil de greu să surprinzi ce alcătuiește un om la nivel de vis, speranță, dezamăgiri, dezastre mici și mari care l-au distrus și recompus în versiunea actuală. Suntem mult mai mult decât (doar) femei și bărbați.

Dacă ar trebui să recomanzi dintre o carte scrisă de tine sau a unui alt autor, prieten ce ai alege?

Întotdeauna ceva scris de altcineva, sunt mai dedicată ideii mari de literatură decât vreunui angajament stupid față de mine însămi pentru a-mi promova creațiile cu orice preț. Și subiectiv, și obiectiv, eu știu că-s mii de scriitori excelenți de recomandat înainte de a ajunge la mine. I-aș recomanda oricând pe Cărtărescu, Vakulovski (ambii), pe Cosmin Perța și pe Mihai Radu, pe Bogdan Munteanu și Iulian Tănase, pe Cristina Vremeș, Cristina Andrei, Miruna Vlada, Ioana Nicolaie.

Întotdeauna am fost curioasă dacă prețurile sunt impuse de scriitor sau edituri.

În general, editura stabilește prețul de vânzare al unei cărți și face asta ținând cont de costurile implicate (traducere, redactare, corectură, tipul hârtiei folosite, coperta, ilustrațiile, culorile de la interior). Sigur că și autorul poate avea un cuvânt de spus, dar de obicei e la extreme: ori vrea ca o cartonată în format A4, plină cu ilustrații pe cele 500 de pagini să se vândă cu 10 lei (imposibil, căci costul de tipar va fi mult mai mare de-atât), ori ca o plachetă de poezie pe un print îndoielnic să fie 99 lei. Eu recomand încrederea în edituri, avem mulți profesioniști în multe domenii și ajută să primim informații argumentate de la ei, nu să ne certăm pe teme pe care, poate, nu le stăpânim.

Ai fost mulțumită sau dezamăgită de acest lucru?

Mai degrabă mulțumită, chiar dacă am mereu câte ceva de obiectat pe unde trec.

Un citat sau text preferat scris de tine:

Singurul, probabil, o strofă din „Suicid”: „problema cu iubirea nu este că nu durează / ci că se termină exact când trebuie / ca să te facă să te simți vinovat”.

Pentru cei care nu știu ești co-fondator și redactor-șef la revista de cultură Golan. Povestește-ne despre proiect și cui se adresează în mod special:

Revista GOLAN există de un an și jumătate și am făcut-o, alături de Ionuț Popșea, colegul meu, ca să fie pe placul nostru — am construit-o de la zero așa cum nu vedeam și-am fi vrut să vedem în jur. Încet-încet s-au adunat în jur și oamenii potriviți pentru a alcătui o echipă pe care ne bazăm și astfel să ne adresăm mai ales celor care poate n-au prea avut o voce constantă până acum, celor dați deoparte de societate din varii motive: minoritățile sexuale, etnice, sociale etc. Nici nu vrem să găsim răspunsuri și rezolvări, de fapt, dar vrem să ne asigurăm că punem, zi de zi, întrebările corecte pentru a provoca cititorul îndeajuns pentru a sădi niște semințe ale schimbării. Dacă reușim asta, câștigăm cu toții.

Spune-ne despre aventura începută la Oradea și cum de te-ai mutat aici?

Amuzant este că m-am mutat aici strict din motive profesionale, aici e sediul Revistei GOLAN și aici vrem să punem bazele unei redacții, a unui radio și a altor câteva evenimente pe care încă le coacem, așa că le ținem pentru noi. A devenit și personal între timp, un motiv în plus să mai rămân aici o vreme.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Cred că ar fi vreo trei care mi-ar fi prins și mie bine mai demult: 1. Scrieți, dar mai ales citiți. 2. Scrieți, dar nu țineți neapărat să fiți publicați. 3. E în regulă să nu ai păreri oricând și despre orice, e ok să ai păreri diferite de ceilalți. Dar asta nu te face special. Și dacă te face, nu e treaba celorlalți să o recunoască. Chill și bucurați-vă de viață, tineri frați scriitori, cu toții ajungem în același loc.

Despre scris și altele cu Mircea Pricăjan

La ce vârstă ați început să scrieți?

Nu știu exact, cîndva în primii ani ai adolescenței, pentru că la 15 ani am date concrete (un articol de ziar intitulat „Romancier la 15 ani”) că terminasem deja prima variantă a romanului cu care aveam să debutez la 22.

Care cărți și autori au influențat sau inspirat modul dumneavoastră de a scrie?

Răspunsul e simplu: Stephen King. Și o vreme mi-am dorit să scriu ca el, de la subiecte la manieră. Un lucru normal pentru orice scriitor la început de drum. M-am eliberat însă de sub influența lui, paradoxal, traducîndu-l. După 17 cărți de Stephen King traduse în limba română am ajuns să-i cunosc atît de bine manierismele, încît mi-a fost foarte ușor să le las pe toate într-un sertar separat și să-mi găsesc propriile subiecte, propria voce.

Dacă ați putea întreba un autor celebru/ preferat trei întrebări despre scris, procesul de scris sau cărțile sale cine ar fi acesta și de ce?

Majoritatea scriitorilor moderni sau contemporani la care țin au avut grijă să publice măcar o carte confesivă, de nu chiar manual de creative writing. Stephen King cu On Writing, Chuck Palahniuk cu Consider This, Ray Bradbury cu Zen in the Art of Writing, Colum McCann cu Letters to a Young Writer etc. Așadar, mi-am putut satisface ușor această curiozitate altminteri firească. Mai complicat e cu scriitorii din vechime, și dintre aceștia m-ar interesa niște răspunsuri din partea lui, să zicem, Geoffrey Chaucer. Oare cu ce fel de literatură se delecta el în Anglia secolului al 14-lea?

Într-o zi obișnuită, câte ore petreceți scriind?

Într-o zi obișnuită, din păcate, nu petrec nici măcar un minut scriind literatură. Trebuie să fie o zi cu totul și cu totul neobișnuită ca acest lucru să se întîmple.

Muzică sau liniște? Cum vă puteți concentra mai bine? Dacă da ce fel de muzică?

Muzică, întotdeauna muzică. Genul însă variază de la rock-ul cel mai hard la jazz-ul cel mai soft. N-am urmărit, dar presupun că natura textului la care lucrez dictează într-un mod subtil muzica de care am nevoie ca fundal sonor.

În opinia dumneavoastră care sunt cele mai importante elemente în scriere?

Deși enervează cei mai mulți cititori de ocazie, în orice scriere descrierea e elementul de greutate. Ceea ce nu înseamnă că descrierea trebuie să fie una sforăitoare, superfluă, ca o burtă de balenă îngreunînd desfășurarea acțiunii. Adeseori, acel mai bine ticluit pasaj descriptiv poate da unei intrigi altminteri banale profunzimi nebănuite.

Intriga sau personajele?

Acestea merg cumva mînă în mînă. Fiindcă lăsate separat s-ar pierde, bietele, în bezna pădurii. Ca Hänsel și Gretel căutînd fiecare pe cont propriu casa de turtă dulce. Fără să dai atenție personajelor, fără să-l faci pe cititor să-i pese de ele, nu ai cu adevărat intrigă – oricît de sofisticată ar fi ea pe pagină. La fel, deși nu atît de flagrant, o intrigă subdezvoltată poate arunca personajele, oricît de bine reliefate, în derizoriu. Cu excepția lui Oblomov și-a altor cîțiva antieroi letargici, nu prea putem vorbi despre personaje puternice care nu fac nimic.

Ficțiune sau realism?

Dacă e vorba de realism ca non-ficțiune, adică tot ce iese din sfera beletristicii, nu pot alege prin excludere. Citesc cu egală plăcere opere ficționale și opere confesive, gen memorii, jurnale, cărți de interviuri… Dacă însă distincția e între literatura fantastică și cea de tip realist (de la Balzac cetire), recunosc că înclin spre fantastic, fie acesta și numai un strop. Și-am descoperit în timp că un strop e tot ceea ce-mi trebuie atunci cînd scriu.

Monolog sau dialog?

Aleg întotdeauna în funcție de nevoile textului, deși recunosc că tendința mea predominantă e să evit dialogul, să-l îmbrac în parafrază ori să-l sugerez prin acțiuni.

Ce anume v-a încurcat sau ajutat mai mult în scrierea unei cărți?

Mă încurcă sistematic lipsa timpului. Însă mă ajută, mă împinge de la spate nevoia de-a scrie. Există, cred, un soi de conștiință a scriitorului, e-un mic drăcușor care stă lățit peste creier și-l mușcă și-l împinge cu coarnele, făcîndu-te să te simți vinovat că iar a trecut o zi fără să fi scris măcar un paragraf.

Există sau ați avut vreodată blocajul scriitorului?

Dar a cititorului?

O, da! E foarte ușor să intri în blocaj cînd scrii. Mai ales dacă scrii proză. Aceasta cere consecvență, iar orice pauză mai lungă de două-trei săptămîni se transformă într-un blocaj. Din acesta nu poți ieși decît printr-un uriaș efort de voință și de obicei doar după ce drăcușorul acela care-ți călărește creierul te-a biciuit pînă la sînge. În cazul cititului, blocaj e atunci cînd întîlnești o carte nepotrivită. Lucrurile se rezolvă simplu: treci la altă carte.

În „Pumn de fier” personajul principal este Mihai, un copil de aproape șapte ani pasionat de Lego și supereroi.
Povestea are legătură intr-un fel cu copilăria dumneavoastră?

Nu atît cît are cu copilăria fiului meu. De fapt, el chiar este Mihai din carte, am început să scriu romanul pornind de la o întîmplare prin care a trecut el. Apoi, de la un moment încolo, povestea s-a desprins de sol și-a zburat, desigur.

Cu siguranță ați avut parte și de critici din partea cititorilor. Cum ați făcut față acestora?

Criticile cel mai greu de acceptat sînt acelea juste. Acelea dor, acelea ustură. Și din acelea am de învățat. În cazul criticilor nefondate, iscate din neînțelegerea textului… nu sună bine s-o spun, dar acelea trec de-a dreptul pe lîngă mine.

Diferențele dintre cititorii generației dumneavoastră și cea din ziua de azi care sunt?

Cu părere de rău spun că principala diferență e că-n generația mea numărul cititorilor este jenant de mic față de cel al cititorilor din tînăra generație. Noi, cei aflați acum la 40 de ani, am fugit de carte imediat ce ni s-a dat ocazia. Altfel stau lucrurile cu cei de pînă în 20-25 de ani, să zicem, și nesperat de bine arată recensămîntul cititorilor juniori, cei din clasele primare pînă la liceu. Cred că ar trebui să avem mare grijă de aceștia, să nu cumva să-i alienăm pe parcurs.

Cititul a devenit mai mult un fel de a ieși în evidență (trend) sau?

Măcar de-ar fi așa! Nu avem noi norocul ca lectura să fie un accesoriu șic. Dar putem spera. Pentru că – iată secretul! – cititul oferă un mecanism de reglare socială, să-i zicem: cu cît e practicat mai intensiv, fie și-n scopuri… fățarnice, cu atît dimensiunea lui extrinsecă scade. Lucrează insidios cititul.

Citatul / textul preferat sau motivațional al dumneavoastră este:

Nu cred că am așa ceva. Subliniez uneori și fac adnotări pe marginea cărților, dar nu pentru cît ar fi de frumoase acele pasaje, ci pentru a le identifica mai ușor ulterior ca elemente cheie ale înțelegerii acelei cărți.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Dragi scriitori, citiți, citiți, citiți!

Misterul Ioanei Dumitrachescu

Povestește-ne despre tine, Ioana.

Bună, Beatrix! Îți mulțumesc din suflet pentru acest minunat interviu! Mă simt onorată să îl acord și sper să fie de bun augur pentru toată lumea. Despre mine pot să spun că sunt un mesager călător care învață, transmite mai departe, trăiește experiențe. Să scriu a fost visul meu de copil, nici nu știam să citesc când eram atrasă de chioșcuri de ziare și de librării. Poate că totul este scris și așa am venit pe lume.

În ce an ai fondat Editura Misteryo?

Care a fost scopul și câte cărți ai reușit să publici cu ajutorul acesteia?

Editura Mysterio a fost fondată în 2019, când nu mai credeam că voi avea o altă editură. Eșecul Editurii Celestium m-a dezamăgit total și mă gândeam că nu e pentru mine să am propria mea editură. Dar din greșeli învățăm. Așa se face că în 2019 am fondat Editura Mysterio din cauză că terminasem o carte nouă, „S-a sfârșit înainte să înceapă” și nu aveam o editură la care să public. Nu regret acest pas. Editura aceasta o iubesc mult.
Scopul ei a fost să am unde să-mi public cărțile, fiindcă știam că voi scrie mult și diversificat și nicio editură din lume nu își permite să publice 5- 6 cărți ale unui singur autor într-un singur an. Poate în alte țări și dacă se vând foarte bine. Cu timpul mi-am dat seama că are un scop măreț: să ajute la transformarea vieților oamenilor care caută răspunsuri la întrebările care îi macină. Eu scriu multe cărți de dezvoltare personală/spirituală și astfel de cărți sunt cerute pe piața din România. Încă nu știu cum aș putea să ajung și la oamenii care citesc literatură. Poate după ce voi publica „Blestemul Tăcerii” am să descopăr și asta. Momentan sunt 10 cărți, dar anul acesta până la final vor mai fi 5, din care 3 dintre ele deja sunt pregătite de publicare. Mai am puțin din cea de-a patra și în septembrie voi începe să scriu la cartea ce se va publica în decembrie.

Există anumite motive pentru care nu folosești numele personal pe coperțile cărților tale/scrise de tine?

Dacă da care sunt acestea?

Nu folosesc numele meu pe unele cărți, iar asta e din cauză că cele de dezvoltare personală/spirituală nu sunt scrise din propria experiență (doar „Atingerea magică a iubirii”, iar aceea are numele meu pe copertă), ci dintr-o conversație cu o ființă de lumină pe nume Adir. Dacă știți cartea „Conversații cu Dumnezeu” atunci știți că autorul a avut o conversație cu Dumnezeu unde l-a întrebat multe despre viață și acele cărți sunt foarte bine vândute peste tot în lume. La fel e și la mine, atât că Adir și Samaga (ființe de lumină și ele) sunt cei care practic dictează cărțile. Eu doar mă pun și scriu. Nu mi s-ar părea corect să fie numele meu acolo când singura mea muncă este că stau la calculator și tastez. Acest fenomen este cunoscut sub numele de channeling. În schimb Isabel Asteri, am ales acest nume pentru anumite cărți, în special cele fantasy fiindcă vreau să le public în întreaga lume. Și numele meu e mai greu de pronunțat pentru străini. Așa că am ales un nume ușor și frumos, Isabel Asteri.

Muza sau inspirația?
Care consideri că este diferența sau importanța lor?

Muza și inspirația sunt unul și același lucru. Orice autor care își cunoaște povestea, nu spun aici doar de autorii care scriu cărți self help, mă refer și la cei din lumea literaturii, ar trebui să poată să scrie oricând se pun la scris. Blocajul scriitorului este un mit, iar în România auzim des această minciună fiindcă nu se fac lecții de scriere creativă. Cât timp îți cunoști personajele, îți cunoști povestea, ai o structură și știi ce scene scrii, ce se întâmplă în ele, nu ai cum să nu poți să scrii când te pui la scris. Aaa, că nu ai chef, e partea a doua. Dar muza și inspirația vin întotdeauna la tine, trebuie doar să te prindă muncind.

Există o carte dintre cele scrise de tine până acum sau un personaj care te-a dezamăgit?

Nu, eu îmi iubesc toate cărțile, toate personajele. E adevărat că nu am fost sută la sută mulțumită de primele cărți, de exemplu, de Lacrimi de îngeri, e chiar primul meu roman, dar asta nu înseamnă că m-a dezamăgit. Iar legat de personaje nu am nicio plângere, eu doar povestesc ceea ce văd și ceea ce creez, uneori ce spun ei, dar asta e partea a doua iar rar se întâmplă să mi se împotrivească vreun personaj.

Este mai ușor să intri sau să ieși din „pielea” personajelor?

Sincer, nu știu. Când scriu sunt acolo în poveste. Nu mă gândesc că sunt personajul, dar simt ceea ce simte el, am avut câteva scene în care am plâns și îmi părea rău de ceea ce se întâmpla în poveste, dar apoi după ce a trecut, mi-am revenit relativ ușor și am continuat treaba. Eu cred că noi, scriitorii, suntem niște mesageri care văd ce se întâmplă într-o poveste și ajungem să o scriem, așa cum jurnaliștii relatează ce au văzut la fața locului într-o știre. Atât tot că la noi e mult mai mult de povestit. Mi-a plăcut ce zicea Marisa din „S-a sfârșit înainte să înceapă” despre scriitori: Autorii scriu despre sufletele lor, ceea ce se află în părțile ascunse din ei sau ceea ce vor ei să trăiască. Și cam asta cred și eu că e adevărul.

Când și la ce vârstă ai început să te consideri cu adevărat un scriitor?

Probabil când mă uitam pe site-ul editurii și vedeam că am deja zece cărți scrise și publicate. Dar sincer, încă nu mă consider o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului. Asta va fi după ce voi vedea viețile oamenilor transformate citind din cărțile pe care le-am publicat și când sute de mii de români vor spune că mi-au citit cărțile, fie că le-au plăcut sau nu.

Care cărți le recomanzi și de ce?

Dacă e vorba despre cărțile mele, recomand romanul „S-a sfârșit înainte să înceapă” și seria fantasy care va fi lansată în septembrie „Blestemul Tăcerii”. Depinde și de ce anume caută oamenii. Unii vor dori să citească ceva ce are legătură cu viața lor, cu transformarea lor interioară și atunci le recomand toate cărțile de spiritualitate pe care le public. În luna august voi publica „Perspective înălțătoare asupra vieții” și în noiembrie „Cum să-ți găsești misiunea personală”. Iar dacă e vorba despre cărți în general, recomand să citească autori români contemporani. Avem scriitori foarte buni, care au multe povești de transmis și care scriu foarte bine.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

În primul rând, să citească mult. Zilnic dacă se poate. Și să scrie zilnic. Chiar dacă scriu două – trei propoziții, tot e mai bine, decât nimic. Scriind zilnic, te obișnuiești cu această nouă abilitate și reușești să creezi capodopere. Și îi mai sfătuiesc să participe la cursuri de scriere creativă. Avem în România un mentor excelent care are StoryCraft, Daniel Zărnescu. El face an de an cursul „Școala de scris” și este genial în a aborda tehnicile de scriere, felul cum te învață, dacă te ții de curs, nu ai cum să nu îndrăgești scrisul mai mult și să nu faci din asta o meserie. Eu scriu pe blogul meu (www.ioanadumitrachescu.ro) articole de scriere creativă și voi avea anul următor două cărți pentru cei dornici de a fi scriitori: „Creativitatea și inspirația unui autor” și cartea „Și tu poți scrie un roman” care va avea peste 500 de pagini. Am în plan să scriu tot ce știu, tot ce am învățat de la diverși autori și tot ce am studiat din cărțile americane despre scris.

Ioana Blaga și Îmblânzitorii de Pagini

Ce reprezintă Îmblânzitorii de Pagini pentru dumneavoastră?

Îmblânzitorii de Pagini reprezintă locul în care copiii ascultă prima dată povești.

De unde această denumire? Cine sunt defapt?

Totul a început de la o idee. Am vrut ca poveştile mele să ajungă la copii. Desigur că asta se poate face oriunde într-un spaţiu mai larg cu scaune sau băncuţe. Dar mi-am dorit o librărie. Unde se poate citi cel mai bine dacă nu în mijlocul cărţilor, într-un club de carte?Aşa că, după câteva peregrinări pe la librăriile din oraş am hotărât că poveştile vor fi mai bine citite şi ascultate în Scriptum, o mică librărie în centrul vechi al oraşului, care oferă spaţiu de repaus şi părinţilor în timpul lecturii. Apoi am găsit un nume potrivit pentru clubul de lectură: „Îmblânzitorii de pagini”. Mi-am imaginat că fiecare copil caută să lupte să îmblânzească paginile cărţilor pentru a le putea stăpâni şi mânui. Între noi fie vorba, paginile acestea abia aşteaptă să fie îmblânzite!
Prima întânire a avut loc în 24 mai 2016 la librăria Scriptum pe strada Primăriei. Cartea prezentată a fost „Călătoria Iuliei în Valea Copacilor”(Editura Imago Dei), o carte pe care am scris-o în urmă cu trei ani, dar 2014 a fost anul naşterii ei editoriale. Au venit mulţi copii, mai mulţi decât mă aşteptam. Şi la finalul întâlnirii au plecat încântaţi din librărie dar cu promisiunea că vor reveni la următoarea întâlnire. Cartea nu e suficient să fie scrisă pe hârtie, ea are nevoie de oameni care să o iubească.

Dintre cărțile scrise de dumneavoastră care vă este cea mai apropiată de suflet și de ce?

Prima carte am publicat-o în anul 2016 și se numește Călătoria Iuliei în Valea Copacilor.A doua este romanul Nepotul anticarului, apoi am publicat o colecție de zece povești cu animale numite Povești de lângă Balta Mare. În anul 2020 am publicat cartea Meșterul Ceasornicar, primul volum din seria Cronicile din Valea Vegherii. Este dificil să spun care este cea mai apropiată de sufletul meu. Am pus în fiecare poveste câte puțin din mine. Fiecare carte are o poveste care spune ceva la momentul potrivit. În cartea Călătoria Iuliei în Valea Copacilor se văd influențele scriitorilor preferați, dar fetița Iulia și motanul Ahile reprezintă o parte din imaginea copilăriei mele. Animalele sunt prezente în toate cărțile, în mod deosebit în Povești de lângă Balta Mare, unde le-am îmbrăcat și încărcat cu trăsături umane.Și totuși, despre cartea Meșterul Ceasornicar pot spune cele mai multe. Cartea se adresează copiilor ce stăpânesc bine știința cititului și pot citi o carte de peste 300 de pagini. Acțiunea se petrece în locul numit Valea Vegherii, un loc înconjurat de mister și ce oferă siguranță celor ce o locuiesc. Personajele principale sunt trei frați: Andrei, cel mai mic, Iulian și Selena. Fiecare dintre cei trei stăpânește câte un dar pe care-l va folosi pe parcursul întâmplărilor de la conac. Povestea merge în trecut spre alchimiștii ce au locuit lumea și ajungem în vechea Transilvanie. Personajele secundare sunt la fel de importante, unele dintre acestea vor rămâne cu noi până la finalul cărții, altele vor dispărea pe parcurs. Am folosit elemente supranaturale în poveste, obiecte misterioase, oameni cu diferite talente și daruri și nu m-am sfiit să aduc și puțină istorie ce poate fi ușor înțeleasă de copii.

Care au fost provocările întâmpinate în scrierea acestora?

Literatura pentru copii este ușor de citit, dar greu de scris. Este dificil de explicat anumite teme copiilor. Cum explicăm moartea unui cititor de 8 ani, pentru că și aceasta e o temă în literatura pentru copii? Cărțile pentru copii sunt dificil de scris, deoarece trebuie să intru în inima și mintea unui copil, să-i respect inteligența și simțul intuitiv. O parte dificilă a întregului proces este orchestrarea ilustrațiilor. Nu este doar consumator de timp și costisitor să-mi ilustrez atrăgător cărțile, dar găsirea artistului potrivit care să-i ofere cărții „simț” și să mă facă mândră este o parte dificilă pentru mine. Am colaborat cu ilustratori talentați, dar la ultima carte, Meșterul ceasornicar am hotărât ca cel mai bine este să-mi ilustrez singură cărțile.
Cea mai grozavă parte a unei povești este atunci când născocesc personajele. Le dau caracteristici și personalitate de la început, dar le las și libertate de mișcare, așa că nu de puține ori sunt uimită de felul în care capătă formă. O parte important este munca de cercetare, timpul pe care-l petrec în bibliotecă printre cărți luând notițe despre diferitele perioade istorice sau evenimente care au avut loc în realitate și pe care le folosesc în cărțile mele. Cel mai dificil de creat sunt personajele negative, cu toate că nu duc lipsă de inspirație din viața reală. Dar în cărțile pentru copii legile creației sunt altele decât în cărțile oamenilor mari. Însă micul cititor înțelege mai mult decât ne putem noi imagina.

Personajul care vă descrie personalitatea din cărțile dumneavoastră cel mai bine este :

Fetița Iulia din Călătoria Iuliei în Valea Copacilor mă reprezintă. Descrierea fizică, prezența animalelor și a vegetației, bunicii lângă care am crescut.
Unul dintre personajele la care lucrez în prezent este Clara Sturdescu. Este o doamnă care trăiește în anii 1290, undeva în Transilvania. Nu vreau să spun mai multe, deoarece este unul dintre personajele cheie din al doilea volum al seriei Cronicile din Valea Vegherii. Cred că scriitorii sunt atât de orgolioși, încât pun ceva din ei în fiecare personaj. Singurii sunt cititorii care dau verdictul personajelor, și cititorii mei sunt inteligenți.

Considerați că mesajul dumneavoastră va ajunge sau a ajuns unde și la cine trebuie?

Cărțile mele se adresează copiilor. Vreau să ajung la inima lor. Vreau ca cititorul meu să trăiască povestea, să nu lase cartea până nu o termină și apoi să-și pună întrebări și să se mire. Mirarea este a oamenilor, ea deschide drumul întrebărilor. Există un principiu general: copiii iubesc poveștile din mai multe motive. Dacă avem nevoie de o dovadă este suficient să auzim fraza: „Spune-mi o poveste, te rog.” Uitați-vă la rândurile cărților cu poveşti care umplu librăriile. Apoi poveştile care ies la viața în filmele pentru copii, sau poveștile cu conflict între rău şi bine, luptă și victorie care tind să fie tema atâtor poveşti. Aşa este foamea noastră pentru poveşti pe care niciodată nu ne vom opri să le cerem să le auzim.

Diferența dintre tânărul cititor și adult care considerați că este?

Literatura pentru copii a crescut exponențial de-a lungul anilor. Există anumite elemente cheie de căutat atunci când comparăm literatura pentru copii cu literatura pentru adulți. Ca regulă generală, personajele din literatura pentru copii au vârsta de cel mult doisprezece ani, în timp ce, în literatura pentru adulți, personajele au, de obicei, de la douăzeci de ani în sus.
Copiii nu pot înțelege cărțile pentru adulți, dar, în ultima vreme am găsit adulți atât de neobișnuiți cu cititul, încât nu înțeleg nici măcar poveștile pentru copii. Dar să lăsăm diferențele de vârstă și să ne gândim la altceva. Un element de luat în considerare este „lentila” prin care privește cititorul. Este vocea generală a romanului vocea unui copil care experimentează copilăria în acest moment sau este un adult care privește înapoi la copilărie de la o distanță mai matură?
Autorii au adesea probleme atunci când scriu cărți pentru copii sau adulți și ajung să le îmbine pe cele două într-un mod nepotrivit. Uneori autorii scriu romane de „maturitate” sau versiuni ficționale ale copilăriei lor, uneori ajung să scrie romane care nu sunt tocmai pentru adulți și alteori nici pentru copii. Alții și-au propus să scrie romane care să atragă atât adulții, cât și copiii.
Diferența dintre copilul cititor și adultul cititor, este că micul cititor va pune la final mai multe întrebări decât adultul cititor, și nu se va mulțumi cu puțin.

Ați încercat să scrieți sau urmează și alt gen decât cel cu care ați pornit pe acest drum?

Deocamdată rămân la literatura pentru copii. Sunt convinsă, însă că e greu pentru un scriitor să-și formeze o voce. Aici intervine scrisul repetat și perseverent în același gen, deoarece crisul este muncă. Cu toate că îmi place să folosesc elemente de romantism istoric și medieval, folosesc și elemente specifice literaturii detectivistice.
Înainte de publicare, scriitorii pot (îndrăznesc să spun, ar trebui?) să se joace și să încerce toate genurile pe care le doresc până când ajung în locul lor preferat, la poveștile pe care doresc să le spună. Odată ce un scriitor este gata de publicare va beneficia mult mai mult dacă va rămâne la un singur gen, îl va scrie bine și își va construi în mod constant o bază de cititori loiali.
În acest moment, dacă aș publica o poveste de dragoste contemporană, probabil că aș avea niște cititori dispuși să-și asume o șansă față de mine. Poate chiar multe. Dar nu există nici o garanție de succes. Ar trebui să muncesc din greu și să public multe romane contemporane pentru a construi o nouă bază de cititori.
Eu mă bucur că mi-am făcut timp să lucrez genul preferat de mine, înainte de a mă amesteca în alte sub-genuri. Însă rămâne întrebarea: ar trebui un scriitor să respecte un singur gen? Din fericire, nu există răspunsuri corecte la întrebare. Trăim într-o epocă în care cu adevărat orice este posibil. Cel mai important lucru, ca întotdeauna, este să spunem o poveste captivantă pe care oamenii vor dori să o citească. Și asta se poate întâmpla în orice gen.

Citatul sau textul preferat din cărțile dumneavoastră este:

„Fata se aşeză în faţa oglinzii, dar nu văzu nicio reflexie. Se apropie mai mult. Trebui să-şi acopere gura cu mâna atât era de uimită de ceea ce vedea. Privi şi mai bine, şi apoi se întoarse brusc dar în spatele ei şi lângă ea nu se aflau decât Andrei şi Purtătorul de Candelă. Oare se afla într-o cameră cu oameni invizibili cărora oglinda le trăda prezenţa? Nu putea fi asta pentru că şi ea arăta altfel. Şi apoi se vedea conacul de acasă, dărâmat şi ars, şi cerul întunecat. Şi ea era îmbrăcată cu o rochie albă murdărită şi pătată şi arăta înspăimântător. Şi era atâta tristeţe în oglindă încât îi venea să fugă şi să nu mai lupte şi să renunţe la toate speranţele. Apoi îi văzu pe cei pe care-i iubea cel mai mult. Dar de acolo lipseau cei mai iubiţi dintre ei.”
„ Zumzăiala ce-i înconjură le luă prin surprindere auzul. Parcă fiecare instrument avea viață proprie. Unul ticăia, altul sforăia. Ceasurile agățate pe toți pereții ticăiau la unison, era ca o încăpere plină cu greieri ce cântau fără sa fie văzuți în miezul zilei.”

Dețineți un club de carte din cele menționate mai sus.Un punct de întâlnire al Imblânzitorilor de Pagini sau de unde se pot achiziționa cărțile dumneavoastră?

Clubul de carte se numește Îmblânzitorii de Pagini și ne întâlnim în fiecare miercuri la ora 17,30, la librăria Scriptum, când începem să citim povești. În prezent pregătim și o piesă de teatru împreună cu membrii clubului. Cărțile sunt pe rafturile librăriei Scriptum, Kerigma, în librăriile și platformele online.

Consider că citirea cărților împreună cu copiii este o activitate benefică și poate prezenta o oportunitate grozavă de interacțiune între un adult și un copil, și poate sprijini implicarea și învățarea copiilor mici. Cititul cu copilul este o practică ce creează spațiu pentru o învățare și o explorare mai profundă și independentă a mediului. Nu contează dacă este o carte tradițională, roman grafic, non-ficțiune sau ficțiune istorică. Ceea ce contează cel mai mult este ca micul cititor să aibă timpul și obișnuința de a se scufunda tot mai adânc în povești.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Înainte de a scrie, citiți!

Mariana Kofler și povestea Pelegrinei

Cine este Mariana Kofler?

Mariana Kofler este în primul rând mamă.
Mamă a doi copii superbi și minunați. Este apoi, fiică, soră și prietenă… Este editor și promotor, printre altele.
Este un om bun, sper eu.

Cum a prins viață romanul Pelegrina?

Pur și simplu. S-a întâmplat natural, deoarece am știut întotdeauna că am să scriu o carte. Am scris de când eram copil, iar când a fost momentul potrivit, totul s-a concretizat într-o poveste de viață, cu toate ale ei, și acest roman tare drag mie.

La ce carte lucrezi momentan?

Lucrez de ceva vreme la continuarea poveștii, drumul Pelegrinei, volumul doi și la fel ca și în cazul primei cărți, va fi terminată când voi simți eu asta. Când voi spune„ până aici”. Atât trebuie să fie. Nimic mai puțin, nimic mai mult.

Există conexiuni între cele două cărți?

Așa cum am spus, este o continuare a Pelegrinei, pribegiile, rătăcirile, regăsirile.. chiar de sine, își continuă depănarea în cartea a doua, așa cum nădăjduiesc eu, vor continua și în cea de-a treia.

Ce te inspiră pentru personajele din cărțile tale?

Trăirile personale, căderile, reușitele… furtunile din suflet, toamnele, ca și soarele din primăvară, toate. Mă inspiră legăturile profunde, relațiile și oamenii, o melodie auzită la radio… iar de acolo pornesc multe gânduri și cuvinte.

Ce te-a motivat sau cine să mergi pe acest drum?

Doar eu pe mine. A fost nevoia de care nu m-am putut scutura, oricâți ani au trecut și indiferent ce drum am mai urmat între timp. Nevoia de a pune pe hârtie, de-a lăsa libere gândurile, de-a descătușa sentimentele și a le împărtăși cu alții. Nevoia de-a transpune în cuvinte.

Ascunzi vreun secret în cărțile tale, pe care doar câțiva oameni crezi că le vor găsi?

Nu le-aș spune secrete. Sunt aluzii, emoții și sentimente care pot fi citite printre rânduri. Concluzii chiar, iar pe acestea și le trage fiecare.
De altfel, Pelegrina nu este o poveste lineară, înșirată în ordine de la cap la coadă, sunt etape ale vieții care conduc spre un deznodământ înțeles de fiecare cititor în felul lui.

Există blocajul scriitorului?

Ca să scrii trebuie să fii într-o anumită stare, să poți să rămâi în poveste suficient cât să o pui pe hârtie, să retrăiești unele clipe. Se întâmplă să nu pot fi toate astea. Să nu am inspirație pentru a scrie mai departe, iar atunci las timpul să treacă și e liniște o vreme, o lună, un an, poate mai mulți… Apoi ideile și cuvintele prind viață din nou.

Dacă ai fi putut să faci ceva în plus, în copilărie sau adolescență, pentru a dezvolta și perfecționa talentul scriitorului adult, ce crezi că ai fi putut să faci mai mult?

Cred că într-o oarecare măsură am urmat drumul corect, dacă pot să spun așa, care să ducă spre scris și acest domeniu. O dată urmând un curs amplu și certificat de scriitoare în Canada, iar apoi Facultatea de Jurnalism în Oradea, care a condus spre consolidarea cunoștințelor mele, fapt pentru care și lucrez ca editor de multă vreme, și scriu articole și interviuri pe blogul personal, dar nu numai.

Cum putem promova cititul într-o lume în care tehnologia acaparează?

Prin a face cunoscute publicului mai multe cărți, promovarea lor prin diverse programe și proiecte, care să aibă o legătură strânsă cu scrisul și cititul. De altfel, eu cred că cine citește din plăcere, a făcut-o și o va face indiferent de circumstanțe și în ciuda vremurilor în care trăim.

Citatul sau textul preferat din Pelegrina:

Am mai multe pasaje semnificative pentru mine, e greu să aleg, dar am să amintesc câteva care îmi vin acum:
„Mai facem un pas, și încă unul, reflectând îngândurați la câte goluri mai trebuie să umplem și în această zi, la cel purtat cu noi în suflet, pretutindeni, prin lume, la frânturi de clipe trecute, la acest azi… la un alt mâine, și întrebându-mă precum Serghei Esenin —Te-am trăit sau te-am visat doar viață?!”
„Oare câte clipe trăim astfel, în alte locuri decât cele unde suntem?!”
„…mi-e dor de vremurile când eram atotștiutoare. Când mâine era doar un cuvânt, doar o lume necunoscută. Când nu știam că murim zilnic cu fiecare abandon, cu fiecare clipă care trece, cu tot ce pierdem și ce dăm din noi, și că anii trec grăbiți iar visele mor, zilele își pierd farmecul și rămâne doar regretul, somnul e uitare!”
„…probabil așa e firea omului, vrea să plece cât mai departe să tot descopere lumea, atras de necunoscut… și când are toate astea, tot ce vrea e să se întoarcă…”
„Știu că exiști. Știu că ești acolo… Că oarecum simți că mă gândesc la tine. Și că mă înțelegi când îți spun că, deși nu ne-am văzut niciodată și nu ne vom întâlni nicicând, deși nu vom râde… nu vom plânge împreună, eu te iubesc… Aici, acum, chiar în această clipă te iubesc… pe tine. Și o fac din toată inima.”
„Poate nu va fi de ajuns, poate nu vor fi multumiți, căci nu îi știm nici unii valoarea, căci nu e mare lucru, nu e mult, e doar… sufletul. Dar îl dăm și pe acela.”

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Să creeze cât mai multe povești. Lumea este însetată de ele, de refugiul găsit acolo, salvarea uneori… chiar dacă nu mereu o știe.
Și aici le-aș aminti un citat drag mie: „Poate că povestea e partea cea mai frumoasă a vieții omenești… cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele.” – Mihai Eminescu

Beatrice Seres și a sa Galaxie din spatele Lunii

Pentru cei care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?

Sunt o persoană visătoare, mereu în căutare de răspunsuri, mereu pregătită să despic firul în patru. Găsesc bucurie în lucrurile și activitățile pe care unii le-ar considera banale. Încerc pe cât posibil să mă înconjor cu oameni cu care am lucruri în comun.

Ești pasionată de astrologie?
Are o semnificație anume titlul cărții pentru tine?

Încă de mică am fost pasionată de tot ceea ce ține de „necunoscut”, iar spațiul cosmic deține cel mai mult mister din acest punct de vedere. Titlul cărții, pe lângă contextul poveștii este și o încercare de a arăta că fiecare lucru are o complexitate ascunsă, că nimic nu este exact așa cum pare, iar, după cum știm, luna are o parte văzută și una nevăzută de noi.

Cât de mult contează coperta unei cărți în ziua de azi?

Alegerea unei cărți ține de fiecare persoană în parte, de preferințe, dispoziție, situație, și nu este neapărat ceva corect sau greșit să ții cont de copertă, având în vedere că aceea sare prima în ochi. Sunt de părere că are un rol important – împreună cu titlul, de a intriga un posibil cititor.

De la idee la carte a fost un proces îndelungat?

Procesul scrierii durează și sunt idei care pot să apară pe parcurs, dar în principiu a fost un mesaj, pe alocuri personal, pe care am vrut de mult timp să îl expun. Așa că, din momentul în care m-am hotărât să încep, a decurs totul destul de natural și spontan.

După ce criterii ai ales editura?

Când am finalizat cartea, am încercat, ca oricare alt autor debutant, să găsesc o editură care să aprecieze suficient povestea cât să vrea să o publice. Să trimit la Heyday Books mi s-a părut o idee bună având în vedere că promovează autori la început de drum și, mai mult decât atât, acceptă genul Fantasy/Sf.

Ai transpus anumite trăsături de caracter personale în personajele cărții tale?

Majoritatea personajelor reprezintă părți mai mici sau mai importante ale personalității mele. De exemplu: unui personaj i-am evidențiat firea mea visătoare, altuia i-am accentuat fie câte o calitate a mea, fie i-am construit întreaga personalitate in jurul unui defect al meu.

Citatul sau textul tău preferat din carte:

„Aflându-te aici, însemni cumva tot ce nu mai poate însemna trecutul și prezentul lumii pentru mine.”

Ce îți place să faci atunci când nu scrii?

Îmi place să ascult muzică în timp ce desenez, sau să am lângă mine o ceașcă de cafea în timp ce citesc.

Ai în plan o continuare sau o carte nouă?

Nu pot să spun încă nimic concret, dar este posibil. Am lăsat câteva portițe în text pentru o potențială continuare și s-ar putea să pornesc de acolo la un moment dat.
Cât despre o nouă carte, am finalizat recent una care mi-aș dori sa vadă tiparul cândva.

Cine te-a sfătuit și susținut să urmezi această cale?

Nu am fost neapărat sfătuită sau îndrumată spre această cale, însă a fost primul meu mare vis, acela de a fi autor publicat, așa că motivația a venit cu siguranță din interior.

Consideri că cititul este important?

Este important din toate punctele de vedere. Dar privind autorii, cu atât mai mult, întrucât îi ajută să se exprime mai eficient odată cu îmbogățirea vocabularului, să-și sporească imaginația și creativitatea.

Cum putem motiva persoanele să se apropie de lectură?

Cred că mai întâi trebuie să se pună accent pe conștientizarea importanței lecturii. Cititul ar trebui să fie un obicei învățat în familie și încurajat cu fiecare ocazie. Cărțile sunt o sursă care nu cultivă numai cunoștințele, ci ne inspiră să ne dorim lucruri și să ne fixăm scopuri noi, să sperăm și să visăm că vom reuși într-o zi să le atingem. Consider că fiecare poate să se îndrăgostească de cărți odată ce își găsește un autor sau un gen favorit.

Unde te găsesc și pot lua legătura cu tine cititorii?

Cititorii pot oricând să ia legătura cu mine atât pe Instagram, cât și pe Facebook. Le voi răspunde cu drag!

Ai o pagină sau un site al tău?

Nu m-am gândit încă la un site/pagină despre carte sau alt subiect, dar dacă voi avea, cu siguranță nu le voi ține doar pentru mine.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Din punctul meu de vedere cel mai important lucru este sa nu renunțe. Știu din proprie experiență că este destul de ușor să îți pierzi motivația de a scrie, în special cand poate poveștile pe care le scrii nu sunt primite așa cum te așteptai. Cheia ar fi practica, lectura, stăruința și să scrie despre ceea ce îi pasionează. În cele din urmă, scrisul nu trebuie deloc să vină ca o corvoadă, pentru că atunci clar nu va merge în direcția corectă.

Sara Dust despre Raven și vocile din capul lui

Povestește-mi despre tine în câteva cuvinte!

Dintre toate lucrurile pe care le fac, ceea ce mi se pare cel mai greu uneori este să mă prezint. Aș putea să vorbesc despre locul unde am crescut, dar nu cred că ar interesa pe cineva atât de tare. Am o mică prezentare a mea pe o clapetă a primului volum din „Raven”, care mi-a luat destul de mult să o scriu, deși are doar câteva rânduri. Spun povești, beau cafea (chiar mai multă decât ar trebui), citesc și ascult muzică aproape tot timpul. Îmi place să fac lucruri de care îmi este frică. La început, îmi era frică de cum vor reacționa oamenii la ceea ce scriu, așa că am scris pe Wattpad sub pseudonimul „CakeBottle7” și toți mă știau drept Cake. Mă simțeam cel mai în siguranță așa. Apoi, încet, încet CakeBottle7 s-a transformat în Sara Dust. Frică îmi era și să mă dau cu placa de skate, până să pun sentimentul acela deoparte și să îmi adun curajul să pun piciorul pe placă. Când nu fac nimic din ce am spus mai sus, cel mai probabil am ieșit la o plimbare. Ador să fac plimbări lungi și să ascult muzică. Adesea scriu capitole în mintea mea în timp ce merg pe stradă. Există totuși o persoană care mi-a făcut o caracterizare și în care cititorii mei m-au făcut să mă regăsesc: „Sara scrie despre ce doare. Despre ce o doare. Despre ce ne doare și ne este frică să înfruntăm. Și o face bine.”

Când și cum ai început să scrii?

Am început să scriu în jurnale. Întreaga mea viață este în continuă scriere acolo. Am numerotat zilele și am notat data în partea din stânga, sus a unor caiete pe care le consideram jurnale. Îmi place și acum să recitesc ce scriam despre viața mea când aveam doar 12 sau 13 ani. Simt că s-au schimbat atât de multe de-a lungul anilor în felul în care privesc lucrurile. La 13 ani am început să scriu de mână o poveste. Încă mai am paginile respective. Apoi, la 14 ani am descoperit aplicația Wattpad, unde am scris prima versiune a primei mele cărți „Ploaie grea”. Am pierdut documentul Word. Avea doar 10 mii de cuvinte și am retras capitolele imediat, urmând să șterg povestea de tot și de pe aplicație. Îmi era frică ca nu cumva să își dea seama cineva că sunt eu. La 15 ani am început să rescriu povestea, dar fără să o postez. Am lăsat-o din nou, pentru că simțeam că nimic nu era bine. În 2020 am mai încercat o dată. De data aceea chiar scriam și postam aproape în fiecare seară pe Wattpad câte un capitol, iar oamenii se întorceau la povestea lui Skylar și Faulkner, două personaje care reprezintă o mare parte din copilăria mea. Povestea lor a luat naștere în mintea mea când eram în căutarea unei lecturi de care aveam nevoie atunci, dar nu am putut să o găsesc, așa că am zis că va trebui să spun eu povestea aceea. Numele personajelor sunt foarte importante la mine și nu puteam să mă apuc de poveste fără ele. Într-o zi, când făceam curat în cameră, am dat drumul pe fundal unui interviu. Pe băiatul respectiv îl chema Faulkner, doar că, din cauza accentului, am înțeles „falcon” și mi-am zis că era ciudat să-l cheme ca pe o pasăre. Am ascultat din nou și m-am îndrăgostit de numele lui. Iar numele lui Sky pur și simplu s-a potrivit cu personalitatea ei.

Cum a fost trecerea de la cititor la scriitor?

Întrebarea aceasta îmi amintește de tema pe care am ales-o pentru atestatul meu din liceu de la Limba Engleza: „From reading to writing”. Fără să-mi dau seama, trecerea aceea a avut loc încă de când eram mică și îmi imaginam poveștile. Obișnuiam să vizitez o mătușă. În drum spre ea treceam mereu pe lângă o cale ferată. Încă de atunci, de când stăteam pe bancheta din spate, îmi imaginam cum un tren se oprea într-o gară și cineva cobora din el. O persoană care ieșea cumva în evidență în mintea mea. Așa am și început romanul meu de debut: „Șinele scârțâie când trenul oprește în gară.” Poate că, dorința de a spune povești a fost mereu acolo, doar că a durat ceva până să am destul curaj ca să le dau glas.

Care este îngredientul necesar pentru ca o poveste să fie bună?

Nu cred că cineva ți-ar putea răspunde vreodată la această întrebare și știi de ce? Pentru că acel ingredient depinde de la cititor, la cititor. În prezent există o grămadă de genuri literare: young – adult, new – adult, dark romance, fantasy, SF și așa mai departe. Un cititori îți va spune că, pentru el acel lucru necesar pentru o carte bună este un băiat cu tatuaje și un trecut încărcat. Altul îți va spune despre niște zâne care sunt pe cale să plece la război. Diversitatea opiniilor va exista mereu. Dar eu cred ceva: atâta timp cât pui suflet și dorești să evoluezi, dar mai ales creezi personaje în care oamenii se vor regăsi, va fi bine. Oscar Wilde a fost mereu o parte importantă din sufletul meu și l-am privit ca pe cineva demn de urmat. Ei bine, el a spus ceva: “Diversity of opinion about a work of art shows that the work is new, complex, and vital.” Depinde de cum privește fiecare povestea.

De unde îți vin ideile, inspirația?

Ideile mele… Ideile mele provin din mintea mea ciudată. Pot auzi o conversație pe stradă și să mă folosesc de ea. Pot să cad pe gânduri, să mă pierd printre ele și să mă întorc cu un personaj de mână. Dar, în același timp, nu am o anumită sursă. Nu m-am putut baza niciodată pe nimic. Să spun, de exemplu, că nu am inspirație, merg undeva și mă întorc plină de idei. Niciodată nu am trăit așa ceva.

Care sunt punctele tale forte și care sunt slăbiciunile tale ca scriitor?

Dacă în trecut nu puteam scrie pentru câteva zile, începeam să-mi fac griji și să mă întreb dacă s-au terminat cuvintele? dacă personajele mele nu vor mai vorbi cu mine? Acum râd când mă gândesc la Sara de atunci. Dacă nu pot scrie, fac altceva. Cum am spus, nu am o anumită sursă de inspirație. Dar, eu consider fiecare zi o zi „de scris”. Adică, dacă azi șterg trei pagini, este și aceea o zis în care am scris. Dacă doar mă uit la pagina goală din Word în timp ce ascult ceva de la Black Match, Imagine Dragons, Guns N’ Roses sau vreuna dintre miile de piese salvate, este și aceea tot o zi în care am scris.

Cea mai semnificativă lecție pe care ai învăţat-o ca scriitor?

O lecție pe care am învățat-o este că sunt într-o continuă evoluție și că nu ar trebui să pun presiune pe mine. Sunt doar un om care încearcă să lupte pentru visul lui și să-l mențină în viață.

Cine este Raven?

Raven a fost cel mai încăpățânat personaj al meu. El a fost cel care m-a făcut să mă pun seara pe la ora nouă la laptop, vara și când să mă uit a doua oară pe geam, să văd că era dimineață, iar ceasul arăta ora șapte. Să mai adaug că abia am scris trei mii de cuvinte în toată noaptea aceea? Raven este acea etapă din viața noastră în care simțim că nimic nu mai funcționează cum trebuie, în care ne întrebăm care ne este, de fapt, rostul aici, în lumea aceasta mare. Raven este un haos. Unul frumos ar spune April. Unul care m-a învățat pe mine următoarele: „Raven m-a învățat că suntem la vârsta la care dăm de cei mai temporari oameni. Raven m-a învățat că lipsurile se compensează în alte părți. Că mereu există un echilibru. Raven m-a învățat că iubirea este cea mai sinceră în tinerețe, dar că și doare ca naiba. Raven m-a învățat că fiecare om deține puterea de a se vindeca singur. Asta nu înseamnă că oamenii nu se vindecă unii pe alții, ci fac schimb de bucăți din suflet și dau de unde au mai mult. Din nou, echilibrul.” Raven a fost cândva totul meu. Așa cum este fiecare băiat de-al meu când îi scriu povestea, urmând ca, atunci când îi cedează locul altuia, să devină o parte din mine.

Te regăsești în pielea personajului?

Fiecare personaj al cărui poveste am spus-o are anumite părți din mine. I-am oferit un obicei de-al meu, o amintire, un moment, un gând, o trăsătură, un defect, ceva, orice din mine. Un exemplu ar fi April. Ei i-am oferit jurnalele, deoarece și ea ține jurnale. Unii oameni și-au dat seama care sunt restul. Dar aceasta este partea frumoasă a scrisului – sau una dintre ele – poți mereu să scrii despre ceva adevărat fără ca oamenii să știe.

Există vreun text / citat preferat din carte pe care poate vrei să îl recomanzi?

Citatul meu preferat este ceva ce a spus Raven cândva: „Oricine ar intra în viața mea nu-ți va lua locul. Este imposibil. Și știi de ce? Pentru că te voi purta mereu în sufletul meu. Ești pur și simplu acolo. Te simt la fiecare bătaie a inimii mele. Pulsezi în pieptul meu.” În schimb, adun citatele preferate ale cititorilor mei. Cum ar fi acesta: „Normal că tu etichetezi totul ca fiind frumos, plin de speranță. Doar ești plină de iubire.” Pentru unii, „Raven și vocile din capul lui” este cartea cu cele mai multe citate însemnate.

Cum putem motiva persoanele să se apropie de lectură?

Dragă omule,
dacă ai ajuns să citești până aici și nu te-am plictisit, ascultă-mă: Citind, poți trăi o mie de vieți, fără a face măcar un pas afară din camera ta. Poți găsi alinare într-o carte. O carte poate deveni cel mai bun prieten al tău. Eu mă întorc des la unele cărți, pentru că am nevoie de ele să mă ajute să trec peste anumite momente. Mi-am dorit mereu un club de lectură și cred că ar fi o idee bună. Dacă s-ar forma unul într-un liceu, poate cei curioși ar trece pe acolo să vadă cum stă treaba cu acele cuvinte așezate pe hârtie care te pot transpune în lumi diferite imediat ce citești primele rânduri.

Ce apreciezi cel mai mult la o carte? Emoția sau povestea?

Apreciez cel mai tare la o carte cum mă face să mă simt pe parcurs și la final. Apreciez cât de tare îmi frânge inima și îmi lipește bucățile la loc. Sau… chiar și modul în care o lasă frântă.

Un sfat sau un gând pentru tinerii scriitori:

Scrieți! Nu renunțați la visul vostru. Știu cât poate fi de greu, dar să nu uitați că fiecare om are steaua lui pe cer. Să nu vă fie frică. Mama mea îmi spune mereu că totul va fi bine. Așa vă spun și eu. Scrieți, încercați, luați o pauză, dar nu uitați că totul va fi bine. Primul meu cititor a fost cea mai bună prietenă a mea și mi-a trimis un citat care suna ceva de genul acesta: „Dumnzeu nu îți oferă o pasiune fără puterea de a reuși.”

Poate că tot ce am scris mai sus pare un haos. Însă ați fi surprinși cum haosul fiecăruia dintre noi se completează cu al altora.

Mi-e dor – Dan Puric


Mi-e dor de șapte ani de-acasă, de „cu plăcere”, „mulțumesc”.

Mi-e dor de vorbele frumoase, ce astăzi nu se mai rostesc.

Mi-e dor de scuzele cerute, cu sufletul plin de regret:

„Da, am greșit, o știu prea bine, dar nu o sa o mai repet”.

Mi-e dor de „Bună dimineața” ce il spuneam pe la vecini,

Azi locuim pe-aceeași scară dar toți suntem pe veci străini.

Mi-e dor de buna noastră mamă, ce se zorea făcând gogoși,

Și nu știai ce e mai bine, să o mănânci sau s-o miroși.

Mi-e dor de iernile frumoase, cu sania pe derdeluș,

Când împărțeam cu frații noștri tot ce aveam, chiar pe Lăbuș.

Mi-e dor de suflete curate, de oameni harnici dar și drepți,

Care munceau cu demnitate și nu spuneau că-s „prea deștepți”.

Eu am trăit vremuri frumoase și am de ce mă bucura.

Dar tu, ce-ți vei aduce’aminte oare, când va veni și vremea ta?

Toamna – Octavian Goga

Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiță
Li se uscă rădăcina.

Peste creștet de dumbravă
Norii suri își poartă plumbul,
Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe câmp porumbul.

Și cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o șindrilă.

De vifornița păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult și simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
– Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaș de ciocârlie.